
Calea Duhului îl pune pe singuratic într-un climat de luptă, pentru care trebuie o înflăcărare, un „zel”, pe care [Sfântul] Isaac îl consideră bun. În scrierile sale sunt însă mai multe pasaje în care îi avertizează pe singuratici despre ceea ce numeşte în mod generic şi fără nici un adjectiv „zel”[1]. Acesta e văzut de Isaac drept un imbold care, pentru a păstra rectitudinea şi pentru a apăra adevărul, întunecă iubirea, contrazicând astfel scopul spre care trebuie să tindă toată viaţa ascetică şi cu care se identifică însuşi adevărul.

















