Fiindcă un an îl urmează pe celălalt, vă vorbeam despre anul nou ce venea, asemănându-l cu o câmpie neprihănită și curată, care este acoperită cu zăpadă.
Cum să întâmpinăm Noul An?
Ferește-te de pericolul generozității nebunești și a risipei
Pentru că trăieşti în lume şi ai familie, nu cred că poţi să împarţi săracilor toată averea ta. Prin urmare, trebuie să găseşti „tăietura de aur” şi fii statornic în urmarea ei: nici să nu întorci spatele semenilor tăi, nici să le împarţi tot ce ai.
Eşti dator să asiguri copiilor tăi, cu cea mai mare grijă, lucrurile de care au cu adevărat nevoie. Dacă-ţi prisoseşte ceva, dă şi săracilor.
Toate sunt de la Dumnezeu şi sunt pentru fiecare dintre noi…
Aduceţi-vă aminte de cele pe care le discutam mai demult despre ţăranul care vrea să cureţe ogorul său de buruieni, de ierburi şi de bălării şi care îl ară uscat, nu umed. Trebuie să fie uscat, foarte uscat. Grea muncă, foarte grea, dar o face. Întoarce astfel pământul, şi încă o dată vara, iar razele puternice ale soarelui ard şi rădăcinile buruienilor şi tot. Acest sărman ţăran, care nu ştie în rest prea multe, ştie cu toate acestea ce trebuie să facă cu ogorul său. Un altul, care nu cunoaşte aceste lucruri, s-ar duce la el şi, văzând ce face, i-ar spune: „Ai înnebunit? Ce faci?”. Pentru că pământul uscat este foarte greu de arat. Ţăranul însă ştie. Aşa îl va ara, iar atunci când va veni ploaia va fi cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face cu ogorul său.
Cum am putea învăța să ne rugăm
Maxim, un Sfânt grec din secolul IV, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mișcat, încât se gândește că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munții din apropiere și își impune să se roage fără încetare.
De ce nu simțim dragostea lui Dumnezeu?
Mulţi vorbim despre dragoste (precum şi eu), dar nu cunoaştem de câte carate este dragostea noastră. Dacă Hristos ne-ar fi spus, vrând să ne încerce: „Fiilor, Raiul s-a umplut şi nu mai am unde să vă pun!” ‒ pentru ca astfel fiecare dintre noi să ne cunoaştem valoarea dragostei noastre ‒, unii dintre noi am fi spus cu obrăznicie: „De ce nu ne-ai spus aceasta mai devreme!”. Iar alţii ar fi alergat ca să nu piardă deloc timp, nici măcar un minut, ca să se distreze şi nu ar mai fi vrut nici să audă de Hristos.
Să ne străduim cât putem să fie liniște și pace în casele noastre
Să învățăm să fim buni și blânzi cu toată lumea, dar mai cu seamă cu soțiile noastre, să ne dăm multă silință, ca și atunci când ele ne ceartă pe drept sau pe nedrept, să nu le răspundem tot cu ceartă, ci să urmărim un singur lucru, să punem capăt pricinilor de supărare și să statornicim în casă pace adâncă, ca și femeia să se întoarcă la bărbatul ei, dar și bărbatul să-și găsească la ea, ca într-un port, scăparea de grijile și tulburările din afară.
Lasă-te, domol și lin, în mâinile lui Dumnezeu, iar El va veni și-ți va bucura sufletul…
Părintele Porfirie povestește:
„Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” este laitmotivul fiecărui credincios
Dacă vă aduceţi aminte de nişte cuvinte foarte jignitoare, aproape hulitoare, pe care le-au rostit fariseii, arhiereii Vechiului Testament, cunoscătorii de Lege, către Domnul Hristos, când era pe Sfânta Cruce: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce ca să vedem şi să credem”. Dar, în momentul în care ai văzut, iese din ecuaţie credinţa! Este, dacă vreţi, şi o eroare lingvistică: când spun că cred pentru că am văzut, cele două se anulează una pe alta. Şi, de aceea, atunci când obiectul nădejdii sau obiectul credinţei este atins, nu mai pot vorbi nici despre nădejde, nici despre credinţă.
Hristos este lumină, iar lumea e întuneric
Către Maria Petrovna Kolîceva
Iată, vă scriu spre ţinere de minte din cartea Sfântului Isaac: „Nu Duhul lui Dumnezeu petrece în cei ce trăiesc în tihnă… Fiii lui Dumnezeu se deosebesc de ceilalţi tocmai prin aceea că vieţuiesc în necazuri, pe când lumea se mândreşte cu belşugul şi cu odihna –
Ego-ul se împotrivește vindecării sufletului
Să vă relatez o întâmplare din anii copilăriei mele. Acasă aveam o cățea căreia i-a venit ceasul să nască. A născut undeva, departe de casă și eu m-am dus să văd unde a născut. M-am luat după ea și când am ajuns într-o pădurice am pierdut-o.
La tribunal nu există pedeapsă pentru cine iubeste, ci pentru cine omoară
În treapta întâi, se numeşte atac, pe care l-a avut şi Mântuitorul, dar l-a biruit.
În treapta a doua, păcatul persistă, dar nu suntem vinovaţi; e în gândul nostru.
În treapta a treia, iar nu suntem vinovaţi, dar gândul a avansat poate chiar cu imagini; dar nu eşti vinovat.
Răscumpăraţi vremea!
Răscumpăraţi vremea! Astfel sună cuvintele Sfântului nostru Părinte, Pavel apostolul. Întrebi ce înseamnă: răscumpăraţi vremea. Fericitul Ieronim tâlcuieşte astfel: „Când întrebuinţăm vremea pentru fapte bune, atunci o răscumpărăm”.
Regulile Bisericii, „epitimiile” nu se aplică niciodată ad literam, ci în funcţie de cât de gravă este căderea fiecăruia
Aţi vorbit despre acel nevoitor care, socotindu-se foarte păcătos, şi-a părăsit chilia şi nu s-a mai întors decât după şapte ani. Iertaţi-mi neştiinţa în legătură cu acest subiect şi îngăduiţi-mi următoarea întrebare: Nu credeţi oare că monahii exagerează pedepsindu-se pe sine atât de aspru, când de fapt harul Iui Dumnezeu le stă la îndemână? Dacă cineva cere iertare de la Dumnezeu, Dumnezeu îl iartă degrabă. Tâlharul de pe cruce a dobândit numaidecât iertarea. De ce oare exagerează călugării, precum acel monah care s-a pedepsit pe sine timp de şapte ani?
Să nu cerem din mândrie roade duhovniceşti înainte de vremea lor
Să nu cerem din mândrie roade duhovniceşti înainte de vremea lor. Pentru că nu este firesc să cerem în mijlocul iernii roadele verii, nici la timpul semănatului, roadele secerişului. Unul este timpul în care vom semăna ostenelile, şi altul timpul în care vom secera darurile harului. Altfel, va veni vremea recoltei, şi nu vom avea ce să adunăm.
„Atunci când Dumnezeu ne cheamă, să-I răspundem” Duminica a XXIX-a după Rusalii la Mănăstirea Suruceni
Duminica a XXIX-a după Rusalii a reunit în rugăciune obştea Mănăstirii Suruceni și credincioșii veniți pentru a participa la Sfânta Liturghie. Această Duminică, a Sfinților Strămoși, „este una dintre cele mai frumoase Sărbători de peste an, întrucât ne dezvăluie că Hristos, Care nu avea trebuință de nimic, S-a făcut pe Sine Însuși să aibă nevoie de noi, cei care ne aflăm în toată nevoia. S-a făcut pe Sine să aibă nevoie și să primească și inima mea, și chemarea ta, și întinderea mâinilor celuilalt, și cea mai mică slujire a fiecăruia dintre noi, chiar și lumânarea pe care I-o aprindem. Această Sărbătoare ne împodobește sufletele nu numai ca să prăznuim nașterea lui Hristos în lume, ci și să sărbătorim nașterea înlăuntrul nostru a lui Hristos, venirea lui Hristos în inima noastră, printr-o trăire teologică și un cuget bisericesc,” ne spune arhim. Emilianos Simonopetritul.
Păcatul suficienței de sine
Astăzi am citit pericopa evanghelică a celor chemaţi la cina cea mare (v. Luca 14, 16-24 Matei 22, 1-14), în care Domnul nostru i-a chemat pe oameni la cina domnească. Prin aceasta se simbolizează şi se indică Cina Stăpânească, Cina în timpul căreia se oferă Hristos, se oferă Trupul şi Sângele Lui.
Căutarea lui Hristos. Cuvânt la Pilda celor poftiţi la cină
Astăzi este duminica celor chemaţi la cină. În această pildă (v. Luca 14, 16-24) pe care am citit-o, se menţionează că, deşi Domnul a chemat pe mulţi la cina cea mare, aceia au refuzat invitaţia, unii pentru că erau prinşi de grijile proprietăţilor lor, alţii pentru că erau ocupaţi cu plăcerile, alţii cu grijile, cu căsătoria adică. Ei au refuzat prin aceste pretexte participarea lor la cina cea mare pe care a pregătit-o Domnul. Atunci Domnul l-a trimis pe slujitorul său să-i cheme să vină pe ciungii şi pe şchiopii de pe drumuri şi, deoarece mai era încă loc, i-a poruncit slujitorului ca să-i silească şi pe alţii să intre.