Să vedem acum în ce constă, mai exact, lupta pe care toți credincioșii sunt chemați să o ducă în frunte cu preoții. Este un fapt evident că noi toți începem de la o viață care nu este creștinească.
Toți suntem păcătoși în mintea noastră, în alegerea noastră liberă, în fapte. De aceea, lupta noastră a tuturor constă în a dezbrăca pe omul cel vechi cu faptele și poftele lui și să-l îmbrăcăm pe cel nou, pe cel zidit după Dumnezeu. Să ne preschimbăm, să suferim schimbarea cea bună, să omorâm trupul păcatului ca să fie îmbrăcat înlăuntrul nostru Hristos pe Care L-am mărturisit la botez și Care ia chip în noi odată cu viața în Hristos.
Și într-adevăr in potentiam purtăm chipul omului ceresc în locul celui pământesc pe care l-am purtat mai înainte de Botez. Dar acel in potentiam trebuie să devină in actu, acea potențialitate trebuie să devină actualitate, lucrare, realizare, pentru a avea un rezultat pozitiv. Preabunul nostru Domn, din momentul în care, prin Crucea Sa, ne-a dăruit libertatea și intrarea în viața veșnică, ne-a învățat și calea practică pe care trebuie în mod necesar să o parcurgem ca să punem în faptă făgăduința. Viața Lui atotvirtuoasă constituie măsura și criteriul, dreptarul neabătut al vieții credincioșilor din toate timpurile. Este așa numită făptuire practică pe care Părinții o caracterizează drept temelia contemplației. Cuvintele Sfântului Apostol și Evanghelist Luca a început Iisus să facă și să învețe constituie cea mai bună ilustrare a legăturii dintre contemplare și făptuire.
Să ne aducem aminte totuși de descrierea pe care o face Sfântul Pavel omului pământesc, omului vechi, trupului păcatului, ca să putem constata ce suntem și ce există înlăuntrul nostru și, prin urmare, ce luptă trebuie să ducem. Știm că legea, zice el, este duhovnicească. Dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat. Pentru că ceea ce fac nu știu. Căci nu săvârșesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc … Dar acum nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine. Fiindcă știu că nu locuiește în mine ce este bun, adică în trupul meu. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Și continuă: Găsesc deci, în mine care voiesc să fac bine, legea că răul este legat de mine. Căci după omul cel lăuntric mă bucur de Legea lui Dumnezeu, dar văd în mădularele mele o altă lege luptându-se împotriva legii minții mele și făcându-mă rob legii păcatului care este în mădularele mele. Și încheie într-un impas vrednic de plâns: Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?
Această descriere mărturisește pervertirea pe care am suferit-o din pricina păcatului și trista distrugere a după chipului și asemănării. Pavel aici descoperă puterea păcatului care se află înlăuntrul nostru și care nu numai că poate convinge voia omenească, ci poate să o și silească. Aceeași constatare o aflăm și la Facere unde se spune că gândul omului este plecat cu sârguință spre cele rele din tinerețile lui.
Acest diagnostic al bolii omului este foarte folositor pentru voi, preoțime evlavioasă, pentru că voi sunteți și doctori, și judecători de la care acest bolnav deformat va trece ca să ajungă la sănătate și la viață. Condițiile prealabile necesare unei asemenea vindecări sunt mai întâi tăierea și îndepărtarea pricinilor care întăresc sau care împing la păcat. În al doilea rând, pocăința sinceră, încât să convingem dumnezeiasca bunătate că ne căim și ne întoarcem cu hotărâre la prima noastră mărturisire. În al treilea rând, este osteneala cea de voie prin care ne supunem pe noi înșine la nevoințe și osteneli trupești pentru contrabalansarea iubirii de plăcere în care am fost atrași de păcat.
(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere)