Astăzi, când toamna își lasă pașii pe pământ și frunzele cad una câte una, sufletul nostru este chemat să privească dincolo de schimbare — spre Lumina care nu apune niciodată.
Viața omului este asemenea acestui anotimp: uneori strălucitoare, alteori umbrită, dar mereu în mâinile lui Dumnezeu.
Toate în viață, chiar și necazurile, devin prilejuri de a-i aduce mulțumită, în strădania noastră de a-i înapoia Domnului dragostea tare pe care I-o datorăm, căutând să-I bineplăcem și să-I răspundem, fie chiar și într-o mică măsură, iubirii Sale până la sfârșit.
Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte.
Trăiam atât de sărac, încât nu eram în stare să-mi cumpăr o pereche de pantaloni. Încă de la mănăstire îmi confecționasem una, din două vechi; unui pantalon de culoare cenușie, pe care îl aveam de la fratele meu, și care era bun numai de la genunchi în sus, i-am retezat burlanele și i-am înădit două de la un pantalon negru, care era bun doar de la genunchi în jos. Se părea deci că am pantaloni negri la dulama neagră, iar de dulamă nu mă dezbrăcam decât când eram singur, în cameră.
De obicei, omul are un vis al vieţii lui, a cărui împlinire o urmăreşte până la moarte. De exemplu, sunt monah şi visez să ajung misionar. Sau, eşti misionar şi vrei să ajungi monah. Sunt monah în chinovie şi vreau să ajung pustnic. Un altul este pustnic şi vrea să ajungă monah în chinovie. Dar cine a intrat într-o obşte de oameni şi de îngeri, într-o obşte monahală, cine a acceptat calea sfinţeniei nu are gânduri şi nici vise ale vieţii sale, ci a semnat că s-a hotărât şi că vrea să ajungă sfânt. Cu toate acestea, între hotărârea cuiva de a ajunge sfânt şi împlinirea hotărârii există o distanţă. Această distanţă depinde de vehiculul în care urcăm sau nu urcăm, şi acesta este egoul.
In învăţătura niptică a Bisericii se vorbeşte mult despre vederea Luminii nezidite, dat fiind faptul că, urmând un mod de vieţuire isihast, omul poate ajunge la vederea lui Dumnezeu în Lumina nezidită.
– M-am depărtat de Dumnezeu şi nu reuşesc să mă apropii de El. Cum reuşesc să mă apropii de El?
– Păi eu zic că primul pas l-ai făcut cu această întrebare şi cu faptul că El ai scris cu E mare. E un început.
Sfinte îngere, cel ce stai înaintea pătimașului meu suflet și al vieții mele celei ticăloase, nu mă lăsa pe mine, păcătosul, nici nu te depărta de mine pentru neînfrânarea mea. Nu da loc diavolului celui viclean, ca să-mi stăpânească cu silnicie acest trup muritor. Întărește mâna mea cea slabă și neputincioasă și mă îndreptează la calea mântuirii.
Omul vindecat, sănătos duhovniceşte, primeşte iluminare de la Duhul Sfânt şi dacă Dumnezeu doreşte, şi îndumnezeire, tot de la harul dumnezeiesc. Omul sănătos duhovniceşte este cel care se află în stadiul iluminării, adică are rugăciunea neîncetată care în forma cea mai deplină a ei este auto-lucrătoare. Adică omul nu mai se roagă, depunând efort personal, ci „aude” înlăuntrul lui rugăciunea pe care o face Duhul Sfânt „strigând: Avva Părinte” (Gal. 4,9).
Duminica este ziua în care cerul se apropie de pământ. Este clipa în care omul, obosit de drumurile săptămânii, se oprește pentru a-și aminti de unde vine și încotro merge. Este ziua Domnului, dar și ziua omului — ziua sufletului.
În graba vieții de zi cu zi, pierdem adesea sensul lucrurilor simple: un zâmbet, o vorbă bună, o rugăciune spusă în taină.
În viață dăm examene. Dacă ne-am biruit patimile, dacă am dorit iubirea, dacă am urât răul, dacă ne-am cunoscut pe noi înșine, dacă L-am întâlnit pe Dumnezeu, atunci am găsit scopul, ținta, sensul vieții. Am trecut examenele, suntem câștigători. Simțim mireasma veșniciei. Nu ne temem de moarte. Nu ni se pare obositoare viața. Ne pocăim. Nădăjduim. Ne bucurăm. (Monahul Moise Aghioritul)
Pe Tine, Izvorul vieţii celei adevărate, Te-am părăsit, şi ne adăpăm din stricăciune şi deşertăciune. Înviază sufletele noastre amorţite de păcat şi de răutate, Doamne, precum ai înviat pe tânărul văduvei!
Pericopa evanghelică de astăzi ne vorbeşte despre învierea singurului fiu al văduvei din cetatea Nain (v. Luca 7, 11-17). Pericopa menţionează că atunci când Mântuitorul l-a înviat pe fiul acelei văduve, poporul cu frică a mărturisit că Dumnezeu l-a cercetat pe el.