Atunci când mintea intră în adâncul sufletului şi vede întunericul şi rănile lui, omul dobândeşte cu adevărat pocăinţă şi smerenie şi începe încet-încet să se lumineze. Proporţional cu curăţirea sufletului urmează şi luminarea. Deoarece această stare continuă fără întrerupere, când omul se nevoieşte, mintea se mişcă între aceste două privelişti: vede întunericul sufletului, dar şi luminarea lui.
„Mare şi necuprins e Domnul nostru, dar pentru noi El S-a micşorat ca să-L cunoaştem şi să-L iubim, ca din iubirea lui Dumnezeu să uităm pământul, să trăim în ceruri şi să vedem slava Domnului.” (Sfântul Siluan Athonitul)
O altă armă necesară în războiul cu patimile este isihia sau liniştea minţii. (…) Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează că „nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii” (II Timotei 2,4). Iată explicaţia acestei învăţături a Apostolului, oferită de Sfântul Marcu Ascetul: „Căci cel ce vrea să biruiască patimile, încurcându-se în acele treburi, e asemenea celui ce vrea să stingă focul cu paie”.
De la bun început vreau să vă atrag atenţia că structura literară a Liturghiei este aceea a unei piese de teatru. Toată slujba este un dialog între doi parteneri: preotul, pe de o parte, şi credincioşii mireni, pe de alta, cu precizarea că ei, împreuna, alcătuiesc un singur tot.
Fericirea este sensul întregii noastre vieţi.
Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţă, meditaţie şi frământări, cu viaţă aspră, că Viaţa nu are nici un sens fără Hristos! Că toate alergările noastre, fără Iisus sunt deşertăciune şi goană după vânt! De aceea, să căutăm ca prin modul nostru de trăire să-l câştigăm pe Mântuitorul în inimile noastre.
Poate că îmi vei spune că tu petreci mereu în sărăcie și nefericire. Ei, atunci uită-te la un om sărac evlavios, la un om șchiop evlavios, la un om nenorocit care este evlavios și învață de la el să-I mulțumești lui Dumnezeu.
O altă formă a milosteniei este cea care nu se limitează la bunuri materiale. Este cea pe care o fac oamenii care îl iubesc cu adevărat pe semenul lor. Îl vor vizita la spital, îi vor spune două cuvinte, îi vor aduce o cărticică, îl vor mângâia şi îl vor ajuta în deznădejdea lui. Vor vedea pe altul care îi blesteamă, îi vor vorbi cu iubire, şi-l vor ajuta să lepede blasfemia.
Şterge-mi, o, Doamne, toate amintirile în afară de una. Căci amintirile mă îmbătrânesc şi mă slăbesc. Amintirile distrug ziua de azi. Ele apasă asupra zilei de azi cu trecutul şi îmi slăbesc nădejdea mea în viitor, fiindcă toate îmi şoptesc la ureche: Va fi doar ceea ce a fost deja.
Dar eu nu doresc să fie doar ceea ce a fost.
Prima lecţie care trebuie învăţată şi pusă în practică este răbdarea. La începutul vieţii de familie se arată atât calităţile firii şi caracterului, precum şi defectele şi trăsăturile aparte ale deprinderilor, gustului, temperamentului, pe care cealaltă jumătate nici nu le bănuia.
Semnul Sfintei Cruci este semnul iubirii pe care ni l-a lăsat nouă Domnul lisus Hristos: căci Crucea, din însemn al morţii cumplite şi de ruşine rezervate celor mai mari criminali, s-a transformat, prin asumarea lui de către Domnul, prin Răstignirea Lui pe Cruce şi prin Slăvită Învierea Lui, în Semn de cinste, de putere şi de slăvită biruinţă asupra tuturor relelor. (Sfântul Nicolae Velimirovici)
Draga mea N., aţi trăit 20 de ani cu soţul şi au fost în această viaţă şi bucurii, dar şi necazuri.
Viața omului se cere trăită în relație cu veșnicia. Și atunci o să vezi cât de scump e timpul și suspinarea ta! Ești liber să o faci de acum; cine te oprește să te închini? Și dacă te oprește dușmanul, primești plată de erou că te-ai închinat când te oprea.
Când eşti rănit sufleteşte, din căderea în păcat prin neputinţă ori răutate, nu te împuţina cu duhul şi nu te tulbura, ci întoarce-te la Dumnezeu şi zi: „Iată, Doamne, ce am făcut ca om ce sunt; nu era posibil a aştepta altceva de la mine, cel cu o voie atât de slabă şi neputincioasă. Nu era de aşteptat decât cădere şi prăbuşire”. Şi aici, condamnă-te în ochii tăi de ajuns, frânge-ţi inima de mare durere pentru ceea ce ai pricinuit lui Dumnezeu, dar, fără să te tulburi, condamnă-ţi patimile rele şi mai ales acea pasiune care ţi-a produs căderea . Apoi zi: „Domnul meu, nici până acum n-aş fi putut sta, dacă nu m-ai fi sprijinit prin suprema Ta bunătate”.
„Crucea este semnul iubirii lui Dumnezeu pentru noi.” (Părintele Sofian Boghiu)
Examenele noastre nu constau în dobândirea unei vrednicii neînsemnate sau a unei poziții sociale și a banilor. Ori devenim fii ai lui Dumnezeu, ori ne va lua diavolul! Nu există cale de mijloc! De ce să nu fim atenți când toate sunt în favoarea noastră? Harul dumnezeiesc este mereu cu noi și trebuie să-l păstram! Nu ne-am făcut monahi din vitejia noastră, ci din lucrarea harului care este în noi! Ne-a atras, vrând-nevrând, și ne-a adus aici! Deci, îl ținem aproape pe Dumnezeu!
O tradiţie spune că, în drum spre Egipt, Sfânta Familie a întâlnit un tâlhar, dar acesta nu le-a făcut nici un rău, ci, văzând Pruncul, a spus că dacă Dumnezeu S-ar întrupa, n-ar fi mai frumos decât pruncul acesta; şi i-a lăsat să meargă în pace.
Lucru uimitor: un tâlhar, care de obicei ca o fiară nu cruţă pe nimeni, nu a necăjit, nici nu a supărat Sfânta Familie. La vederea Pruncului şi a blândei Sale Maici, sufletul tâlharului s-a înmuiat şi a fost atins de harul lui Dumnezeu.
Se povesteşte în Pateric că în Egipt era un păcătos care după spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie nu se păzea defel, ci îndată ce se ivea prilejul cădea din nou în păcatele dinainte. De vreme, însă, ce nu păcătuia din răutate, ci îl biruia neputinţa, Domnul S-a milostivit de el şi, pentru a-l învăţa minte, i-a trimis vedenia următoare: