L-am cunoscut pe Stareţul Siluan în această perioadă a vieţii sale. Anii îndelungaţi de uriaşă luptă cu patimile trecuseră. În acea vreme, în duh, el era cu adevărat mare. Învăţat întru tainele lui Dumnezeu, povăţuit de sus în lupta duhovnicească, se înălţa de acum cu paşi siguri către nepătimire.
De ce ești întristat și mâhnit în timp ce mergi pe calea lui Dumnezeu? Să se întristeze cei care L-au uitat pe Dumnezeu, care nu au nici o nădejde în izvorul cel pururea-curgător și viu al lui Dumnezeu. Noi cei care credem în Dumnezeu cel viu și nădejdea noastră în El o avem trebuie să ne bucurăm că avem un astfel de Părinte în Ceruri Care ne iubește mai mult decât orice tată și mamă și are o nesfârșită purtare de grijă, ca să ne facă vrednici de El.
Aș vrea să vorbim despre ceva care are legătură cu trezvia și cu bucuria și care se numește canon.
Canonul reprezintă mâncarea și băutura zilnică a omului, iar în limbajul ascetic, el este numit «liturghie» [lucrare]. Atunci când Părinții ascetici vorbesc despre liturghie, nu se referă la Sfânta Liturghie. De aceasta rareori aveau parte.
„Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Psalmi 103, 25), exclama încă în vechime Psalmistul. Ce este, aşadar, acea înţelepciune (sau, pe greceşte, sophia), prin care s-au făcut toate?
În alt psalm se spune: „Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit şi cu duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmi 32, 6). Iar Sfântul Evanghelist Ioan Teologul glăsuieşte: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 1-3).
Avva Evagrie face următoarea observaţie laconică: Pofta mâncării a născut neascultare, iar gustarea dulce a scos afară din rai.
În Scriptură nu e vorba de mâncare, sau nu de mâncarea ca atare, ci despre ascultare, despre auzirea sinceră, neîmpărţită a cuvântului lui Dumnezeu şi despre răspunsul dat acestuia pe care îl numim credinţă. Aceasta convorbire (homilia) între Creator şi creatură este numită de Evagrie rugăciune, actul intelectiv extrem al intelectului, care face ca acesta să lucreze lucrarea sa proprie/să-şi activeze actul propriu.
Tocmai în acest moment începe dificultatea noastră majoră. Majoritatea dintre noi am pierdut integritatea înţelegerii (minţii sau gândirii) scripuristice, chiar şi dacă sunt reţinute anumite părţi din frazeologia biblică. Omul modern se plânge adesea că adevărul lui Dumnezeu îi este oferit lui într-un „idiom arhaic” – în limbajul Bibliei – care nu mai este al său şi care nu poate fi folosit spontan. Recent s-a sugerat că ar trebui să „demitologizăm” Scriptura, înţelegând prin aceasta înlocuirea înţelesului categoriilor antice ale Scrierilor Sfinte prin ceva mai modern.
Referindu-se la metodele şi mijloacele pe care părinţii ar trebui să le folosească în educarea propriilor copii, Părintele Porfirie, ca un pedagog înţelept ce era, spunea:
Luni, 19 septembrie 2022, ÎPS Mitropolit Vladimir a primit la Reședința mitropolitată pe PC maică stareță Epistemia (Goncearenco), egumena Mănăstirii „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” din s. Suruceni, r. Ialoveni, însoțită de dna Ana Cecan, administrator BAU-Construct.
Atotbunul Dumnezeu, prin acele înfricoşătoare „Vai”-iuri, nu i-a înfierat pe desfrânaţi, pe adulteri, pe tâlhari sau pe furi (nu că aceştia ar fi meritat laude!), ci pe oameni care erau vestiţi pentru virtutea lor – pe farisei (Matei 23, 13-33): „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!
Credincioşii se încred în pronia lui Dumnezeu şi de aceea se roagă, dar ştiu şi aceea că lumea nu se conduce după capricii, nici prin minuni pe care unii oameni le reclamă în fiecare zi, la fiecare pas, ci prin legi generale, constante şi eterne, date de Dumnezeu.
„Cu glas de mulțumire să slăvim astăzi pe Hristos, Cel minunat întru Sfinții Lui, Care a dăruit Bisericii Sale pe purtătorul de Dumnezeu Ierarh Dionisie, chip al blândeții, pildă a înfrânării, dreptar al sfințitei slujiri, apostol neobosit care, spre folosul duhovnicesc al credincioșilor, a cutreierat cetățile și satele, povățuind pe toți cu dragoste părintească, iar acum, în ceruri, cu toți Sfinții, se roagă să se mântuiască sufletele noastre.” (din slujba Sfântului Ierarh Dionisie)
Se întâmplă de multe ori ca cineva să simtă un necaz peste măsură din pricina stării acestei lumi. Să sufere văzând că voia lui Dumnezeu nu se împlineşte astăzi de către oameni, şi nici de către el însuşi. Să-l doară cu durerea trupească şi sufletească a celorlalţi. Această sensibilitate este un dar de la Dumnezeu. La femei o întâlnim mai des.
Întrebare: Pricina invidiei este mândria?
„Propovăduirea dreptei credințe în Dumnezeu oamenilor și întoarcerea celor rătăciți pe calea adevărată, – avea să consemneze preotul I. Petrov în mărturiile sale din 1935, – este talentul cel mare al Prea Sfințitului Episcop Dionisie.
„Episcopul Dionisie Erhan (n. 1868 — d. 1943), Vicar al Arhiepiscopiei Chișinăului (1918-1932), Episcop al Ismailului (1932-1940), Episcop al Argeșului (1940-1941), Răzăș din Bardarul Lăpușnei, Luminatu-s-a singur prin învățătura cărții și fost-a cuvios călugăr din pruncie. Staret aici (mănăstirea Suruceni) îndelungă vreme (1908-1934), Viteaz în Legea creștină Strămoșească, Neșovăielnic în dragostea de Neam. Cald sprijinitor al tinerilor spre lumina cărții. Pilda de păstor duhovnicesc – cu grai frumos, cu râvnă sfântă… până la moarte. Dormi în pace iubite părinte, frate și unchi”. (Inscripția de pe piatra de mormânt de la mănăstirea Suruceni din Basarabia).
Rari sunt oamenii aceia, a căror viaţă a fost desăvârşită linie dreaptă.
Cu ocazia zilei solemne de 15 Noembrie a. c. când P. S. Episcop Dionisie sărbătoreşte triumful quatriplu de 70 ani de existenţă, 55 ani de călugărie, 20 ani de arhierat şi 6 de episcopat în Eparhia noastră, am aderat şi eu, umilul, la sărbătorirea acestei grandioase şi solemne zi, cu toată inima mea, cu tot sufletul meu şi cu tot cugetul meu.