Câtă vreme păcătuieşte în trup, sufletul este adormit, aşa că nu se cunoaşte nici pe sine, nici pe Ziditorul său. Este îmbătat de păcat ca de o băutură tare şi îmbătat zace în trup ca într-un pat pentru bolnavi. Adormit şi îmbătat, sufletul nu cunoaşte altă plăcere decât cea care vine prin trup. Ce îi place trupului îi place şi lui, iar ce nu îi place trupului nici lui nu îi place.
Văzându-vă, îmi amintesc de citirea din Apostolul sărbătorii de mâine, care spune că slava lui Dumnezeu va străluci cândva, Hristos Se va arăta și viața noastră se va arăta, de asemenea, întru slavă (Col. 3, 4).
“Să nu cazi cu duhul, suflete, să nu te necăjeşti, să nu rosteşti asupră-ţi judecată fără întoarcere din pricina mulţimii păcatelor, să nu atragi asupra ta focul, să nu grăieşti: „M-a lepădat de la faţa Sa Domnul”.
Să nu vă grăbiţi să faceţi imediat ce vă spune gândul, fără multă răbdare şi încercare. Omul care nu are răbdare şi se grăbeşte nu poate cunoaşte niciodată voia dumnezeiască şi, de aceea, nici tihnă nu va găsi vreodată. Aşa se face că e nevoie de atenţie şi răbdare.
Mă uit și mă bucur când văd suflete care iau aminte și se nevoiesc în lumea care s-a umplut de diavoli. Dumnezeu, ca un bun și drept cum este, ne-a dat tuturor harismele potrivite fiecăruia – de pildă bărbaților bărbăția, iar femeilor dragostea – ca să ne nevoim și să urcăm treptele duhovnicești cu ajutorul harului dumnezeiesc spre a ne apropia din ce în ce mai mult de Cel Care este Creatorul nostru.
Mi s-a pus această întrebare odată la Cluj-Napoca. M-au întrebat: „Cum este mai bine – să ne împărtăşim des sau să ne împărtăşim rar?”. Le-am răspuns: „Nu ştiu. In rugăciunile pe care le citim înainte de Sfânta Impărtăşanie nu se vorbeşte despre împărtăşania deasă sau rară, ci numai despre împărtăşirea cu vrednicie. Aşa că, dacă cineva se împărtăşeşte rar, dar cu vrednicie, face bine. Şi dacă cineva se împărtăşeşte des şi cu vrednicie, face şi mai bine”.
Înfrânarea nu este grea, e de-ajuns să o dorești și să te ții departe de cauzele păcatului. Ia spune-mi, există un lucru mai ușor decât mersul? Și totuși, și acesta devine greu, obositor și dureros pentru unii oameni grași, neantrenați și comozi.
Concepția altor religii diferă față de creștinism prin aceea că vor să scape de suferință. În Ortodoxie, numai prin suferință scapi de suferință. Deci nu se poate salva lumea decât cu jertfă. (…)
În ziua cea slăvită a celei de a Doua Veniri a lui Hristos, va avea loc învierea tuturor morţilor, pentru ca după aceea să urmeze Judecata cea de Apoi a întreg neamului omenesc. Aşa cum a înviat Hristos împreună cu Trupul Său, tot astfel şi morţii vor învia împreună cu trupurile lor. Însă aceste trupuri nu vor mai fi supuse niciunei stricăciuni, pentru că vor avea ca model Trupul lui Hristos cel Înviat.
Părintele Sofronie întărea pocăinţa ca mod de viaţă, prin care omul poate să-şi găsească inima, locul unde se întâlneşte cu Dumnezeu. Prin pocăinţă se sfărâmă zidurile care înconjură inima.
Două sunt chipurile rugăciunii: unul al slavosloviei, cu smerenia minţii, iar al doilea, al cererii. Rugându-te, nu veni îndată spre cerere, căci îţi pârăşti voirea ta, dovedeşti că te rogi silit.
„Nesfârșit de mare este slava acestui cuvânt, pocăință. Să nu-l mai lăsați să fie „cenușăreasă”! Să fie de astăzi ceasul proslăvirii acestei cenușărese. Aceasta este creația adevărată a omului, aceasta este știința cea cu adevărat a omului, nu știință a elementelor profane, cu care se pot compara oarecum, dar nicicum nu se compară, tot ce este cultură omenească, artă, știință.” (Ieromonah Rafail Noica)
„Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie ispitit de diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a flămânzit. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis către El: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini. Iar El, răspunzând, a zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu.
-Părinte, ce este de vină atunci când nu simt nevoia de a mă spovedi?
Odată zidit de Dumnezeu, omul se afla în starea de luminare, ceea ce înseamnă că avea rugăciunea minţii. Inainte de cădere, mintea omului se îndeletnicea cu pomenirea lui Dumnezeu şi astfel umbrea cu Har raţiunea şi puterile pătimitoare ale sufletului, adică mişcările sale după fire. După cădere însă, mintea s-a cufundat într-un întuneric adânc, s-a robit raţiunii, patimilor şi condiţiilor lumii din afară. In aceasta constă, de fapt, adevărata cădere a omului, dimpreună cu toate urmările ei cumplite.