Aduceţi-vă aminte de cele pe care le discutam mai demult despre ţăranul care vrea să cureţe ogorul său de buruieni, de ierburi şi de bălării şi care îl ară uscat, nu umed. Trebuie să fie uscat, foarte uscat. Grea muncă, foarte grea, dar o face. Întoarce astfel pământul, şi încă o dată vara, iar razele puternice ale soarelui ard şi rădăcinile buruienilor şi tot. Acest sărman ţăran, care nu ştie în rest prea multe, ştie cu toate acestea ce trebuie să facă cu ogorul său. Un altul, care nu cunoaşte aceste lucruri, s-ar duce la el şi, văzând ce face, i-ar spune: „Ai înnebunit? Ce faci?”. Pentru că pământul uscat este foarte greu de arat. Ţăranul însă ştie. Aşa îl va ara, iar atunci când va veni ploaia va fi cel mai bun lucru pe care l-ar fi putut face cu ogorul său.
Aşa şi creştinul trebuie să primească, să suporte şi să îndure toate pe care i le rânduieşte Dumnezeu şi să le ducă pe toate cu răbdare. Altfel nu ar fi spus Hristos: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” şi „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” şi „Căci aveţi nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi făgăduinţa”. Spune aceasta tocmai din acest motiv.
Prin urmare, vă rog mult să ne străduim să nu ne lăsăm influenţaţi de astfel de trăiri chinuitoare, de plictiseală, de oboseală sau de supărări, atunci când vin. Simţim aceste lucruri tocmai pentru că omul cel vechi din noi s-a obişnuit cu dulceaţa. Atunci însă când, prin puţină înţelepciune, ne dăm seama — şi putem să ne dăm seama! — că aceste lucruri trebuie să se întâmple, că ele reprezintă o ocazie de a-L găsi pe Hristos şi începem să credem în El, ca să nu mai dăm mulţumire omului cel vechi, ne vom depăşi pe noi înşine şi vom trece într-o altă stare: Îl vom găsi pe Hristos.
Dacă vreţi să vă spun tot adevărul, după cum l-am înţeles eu din experienţă — şi asta poate fi observat şi la un om şi la altul şi la mai mulţi — noi putem să credem teoretic în Hristos, în adevărul creştin, putem să ne numim creştini şi chiar să fim entuziasmaţi de aceasta, să arătăm multă deschidere şi să fim pregătiţi să facem mult efort, dar în străfundul sufletului nostru lucrurile să stea altfel, tocmai pentru că, într-un fel sau altul, omul cel vechi tot găseşte o cale de a se hrăni.
Este foarte greu, foarte, foarte greu — deşi noi ne străduim totuşi să facem aşa — ca cineva să îşi dorească cu adevărat să nu-l mai hrănească pe omul cel vechi din el însuşi, să vrea cu adevărat să nu-şi mai hrănească egoismul, ci să spună: „Doamne, dă-mi să îndur tot ce trebuie să îndur! Dar vreau să Te găsesc şi să simt în mine bucuria, harul Tău, toate cele pe care egoismul nu mi le poate oferi, ci numai Tu.”
De aceea spune Hristos: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” Continuu, continuu să te lepezi de tine însuţi, până când îl vei simţi cu totul mort. Din această perspectivă nu mai are importanţă câţi suntem şi câţi vom rămâne. Creştinismul nu stă într-un număr, fie el mic sau mare. Problema este, de fapt, cine va găsi acel drum şi cine va reuşi să păşească pe el aşa cum vrea Hristos.
Şi aceasta, bineînţeles, nu înseamnă că El ne face intenţionat lucrurile dificile, ca un tiran. Ci, pur şi simplu, altfel nu merge, şi aceasta pentru că omul este periculos. Odată, Domnul a făcut lucrurile astfel încât omul nu avea nici grijă, nici o problemă. Şi tocmai în acel moment, în care nu avea nici o problemă acolo, în Rai, s-a apucat să asculte minciunile diavolului.
Aceia dintre noi care vor înţelege, aşadar, aşa vor zice: „Nu se poate altfel, trebuie să pătimesc. Lasă să pătimesc, să mă lipsesc, să sufăr şi să simt că le pierd pe toate, afară numai pe Hristos să-L câştig.” Şi dacă L-ai găsit pe Hristos, vei vedea că altfel stau lucrurile decât crezi tu, vei înţelege că Dumnezeu nici nu te duşmăneşte, nici nu te nedreptăţeşte, nici nu te împiedică şi nici nu te lipseşte de ceva. Nimic, nimic. Toate sunt de la Dumnezeu şi sunt pentru fiecare dintre noi.
Se poate ca, atunci când se va ivi ispita sau o oarecare provocare a vrăjmaşului — sau orice altceva mai rânduieşte Dumnezeu — să fie catastrofă şi înlăuntrul, şi în afara sufletului tău. Însă, dacă a învăţat omul să tacă, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară, înseamnă că a găsit un mod tainic, un drum tainic, pe care, păşind, are certitudinea că va ajunge în comuniune cu Dumnezeu.
Arhim. Simeon Kraiopoulos, „În pustiul lumii”, Editura Bizantină, 2014