* Un lucru trebuie, această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toți, încât grija față de nevoile noastre de trai să fie atât cât e necesar și să avem toți ca preocupare a noastră cum să ne facem plăcuți lui Dumnezeu, cum să ajungem la mântuirea sufletului nostru nemuritor.
Deoarece avem mândrie – fie evidentă, fie ascunsă, fără măcar să ne dăm seama de ea – Dumnezeu voind să ne cureţe de acest păcat urât, stârneşte o furtună pentru a elimina toată “drojdia” care s-a acumulat mai ales la vreme de nepăsare duhovnicească. Tot felul de gunoaie sunt aruncate în mare, mai ales în port, şi dacă n-ar fi fost furtuni, marea ar fi devenit extrem de poluată. Dar faptul că marea este curată şi limpede se datorează furtunilor ocazionale.
Luptă, copilul meu, pe cât poţi să capeţi tărie duhovnicească – nevoieşte-te în toate şi mai ales în tăcere şi lacrimi de pocăinţă. Atunci când tăcerea e practicată cu înţelegere şi păstrată cu lacrimi, este pusă piatra de temelie a monahismului, pe care se poate construi o casă trainică în care sufletul să-şi afle căldura şi mângâierea duhovnicească.
Cei care vor fi mântuiţi nu sunt născuţi din voia cărnii şi a dorinţei, ci de la Dumnezeu şi aceştia vor domni pe lângă El. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat şi har peste har. Pentru că legea prin Moise s-a dat; iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos (Ioan 1, 16-17). El ne-a dat cele zece porunci; El ne-a dat învăţături în legea nouă a harului Evangheliilor şi indiferent de recunoştinţa pe care I-o datorăm, el ne-a dăruit mai mult har! Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat şi har peste har (In. 1, 16).
Ce minunată este rugăciunea! Cel care se roagă este luminat şi cunoaşte voia lui Dumnezeu. Şi când o cunoaşte pe aceasta? Bineînţeles, când se roagă în chip bun. Şi când se roagă omul bine? Când trimite rugăciunea către Dumnezeu, cu toate „ingredientele” ei. Şi care sunt aceste „ingrediente” care o fac mai plăcută? Smerenia, lacrimile, mustrarea de sine, simplitatea şi ascultarea prin iubire. Rugăciunea răspândeşte lumină, şi această lumină vădeşte calea cea dreaptă pe care o doreşte Dumnezeu.
Dacă noi ne smerim cugetul înaintea lui Dumnezeu și înțelegem cine este sinele nostru, cu patimile, cu neputințele, cu necurățiile ce le avem și plecându-ne capul, cerem iertare de la Dumnezeu și de la frații noștri și iubim și ne jertfim pentru toți oamenii, fără să socotim pe niciunul necurat, când iertăm orice ne-ar fi făcut aproapele, atunci ne asemănăm cu Dumnezeu.
Cu cât te apropii de Dumnezeu, cu atât te luminezi și strălucești, și cu cât Îl iubești pe Dumnezeu, cu atât mai mult îl iubești pe om.
* Asadar să lăsăm grija traiului nostru si să ne preocupăm de cum să lucrăm sufletul nostru si să îl facem rodnic în fața lui Dumnezeu, căci moartea ne asteaptă. Alt drum nu există. Toți vom trece pe acolo. Să ținem cont de asta, că fiecare dintre noi va muri si va trece pe la tribunalul ceresc. Să ne îngrijim de judecata noastră.
Rugăciunea să fie spusă întruna, zi și noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupație, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău și seamănă tulburare în suflet.
Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea şi ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieşte viaţa, aceasta constituie o garanţie a lui Dumnezeu că ne aşteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui… Hristos ne aşteaptă, nu trebuie să întârziem şi să amânăm.
Un lucru trebuie, această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toţi, încât grija faţă de nevoile noastre de trăi să fie atât cât e necesar și să avem toţi preocuparea cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, cum să ajungem la mântuirea sufletului nostru nemuritor.
Rugăciunea dăruieşte oxigen duhovnicesc. Creştinul nu poate să trăiască creştineşte, cu nădejdea vieţii veşnice, dacă nu inspiră oxigenul rugăciunii. Trebuie să ne rugăm, să cugetăm la numele lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului. Nu este greu. Cum ne putem gândi la orice lucru şi nu ne putem gândi la numele lui Hristos şi al Maicii Domnului?
Părintele Ceresc a lăsat judecata Fiului, ca Acesta să judece lumea, şi Hristos ne spune să nu judecăm. Vine omul şi ia judecata lui Dumnezeu şi judecă! Fiul lui Dumnezeu nu judecă, dar judecă omul!
Un lucru trebuie, această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toţi, încât grija faţă de nevoile noastre de trăi să fie atât cât e necesar și să avem toţi preocuparea cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, cum să ajungem la mântuirea sufletului nostru nemuritor. Toată grija noastră trebuie să fie cum să ne curăţim sufletul, cum să îl modelăm după voia lui Dumnezeu, cum să facem să nu intrăm în iad.
Dintre adevărurile nezdruncinate ale experienţei, durerea şi suferinţa sunt medicamentul esenţial al sufletului bolnav de păcat, şi, în acelaşi timp, cel mai bun pedagog pentru înălţarea duhovnicească a sufletului căruia păcatul şi întunericul moral i-au urâţit frumuseţea prin deprinderile rele. Durerea este pomicultorul experimentat, care din măslinul sălbatic, din sufletul păcătos, altoieşte măslinul cel bun.
Fără smerenie, nicio faptă nu este „binemirositoare”. Este ca și cum am zice: nicio mâncare nu este gustoasă dacă nu-i pui sare! Dacă nu pui smerenie, nicio lucrare de a ta, mică sau mare, nu are har.
Când dragostea există între oameni, îi unește, le unește inimile. Vrei să vezi dacă-L iubești pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubești pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuiește. Atunci se dovedește cât îl iubești tu pe acest om.