Maxim, un Sfânt grec din secolul IV, aude într-o zi citindu-se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mișcat, încât se gândește că n-are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munții din apropiere și își impune să se roage fără încetare.
Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia știa Tatăl nostru și alte câteva rugăciuni. Începe așadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Se roagă, este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până ce, treptat, soarele dispare la orizont, frigul și noaptea nu întârzie a se lăsa și, odată cu noaptea, o mulțime de zgomote neliniștitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice ucigând pe cele mai slabe etc. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare într-o lume unde domnește pericolul, moartea, cruzimea; înțelege că este pierdut, dacă Dumnezeu nu-i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru și Crezul, face întocmai ca Bartimeu, strigă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ți milă de mine!”. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele și ochii scânteietori nu-i dau răgaz să doarmă. Când zorile se ivesc și toate animalele sălbatice au intrat în vizuina lor, el își spune: „Acum am să pot ruga!”, dar simte deodată că îi este foame. Vrea să culeagă afine, se apropie de tufișuri și deodată îi vine în minte că în ele s-ar putea ascunde ochii scânteietori și ghearele ascuțite. El înaintează deci cu prudență, spunând la fiecare pas: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă, vino în ajutorul meu, miluiește-mă, Doamne, ocrotește-mă!”, se roagă de mai multe ori, înainte de a culege o afină.
La mulți ani după aceea, el întâlnește un pustnic foarte bătrân și plin de experiență, care-l întreabă cum a învățat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: „Cred că diavolul m-a învățat”. Bătrânul îi spune: „Mi se pare că înțeleg ce spui, dar aș vrea să fiu sigur că nu mă înșel”. Maxim îi explică cum s-a obișnuit încetul cu încetul cu zgomotele și pericolele din zi și din noapte. Dar atunci s-au abătut asupra lui ispite, ispite ale cărnii, ispite ale duhului, ale sensibilității și, ceva mai târziu, atacuri și mai violente din partea demonilor. Până la urmă, nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: „Fie-Ți milă, fie-Ți milă, ajutor, ajutor, ajutor!”. Apoi, într-o bună zi, după 14 ani de o astfel de viață, Domnul i-a apărut: în clipa aceea liniștea, pacea, seninătatea s-au sălășluit în el. Nu i-a mai rămas nicio teamă, nici de întuneric, nici de tufișuri, nici de diavoli: „Domnul ajunsese stăpân pe situație”. Înțelesesem, în sfârșit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, chiar El, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în sânul seninătății, al păcii, al bucuriei, am continuat să spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie-Ți milă de mine!”. Știa de acum înainte că nu există pacea inimii și a sufletului, potolirea cărnii și îndreptarea voinței, decât în milostivirea lui Dumnezeu.
În felul acesta a învățat să se roage, nu în ciuda agitației și a tulburării, ci din cauza lor, și pentru că ele prezentau un pericol real. Dacă am putea înțelege că noi ne aflăm într-un tumult și într-o confuzie mult mai mare, că diavolul dă târcoale, căutând să ne prindă pentru a ne distruge, că fiecare întâlnire omenească este o judecată, o „criză”, o situație în care suntem chemați să primim pe Hristos sau să fim mesagerul Lui, dacă am avea conștiința că întreaga noastră existență are o semnificație la fel de adâncă, ne-ar fi posibil să-L chemăm și să ne rugăm fără încetare; zgomotul și agitația nu ar mai fi pentru noi un obstacol, ci însuși prilejul care ne învață să ne rugăm, atâta timp cât suntem fără experiență pentru a face acest lucru dinlăuntrul nostru însuși, fără a fi împinși, fără a interveni un factor exterior.
Mitropolitul Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, traducere de Gheorghe Fedorovici, Editura Sophia, București, 2006