
Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde

O suferință gravă a oamenilor contemporani, chiar și a credincioșilor, este lipsa dispoziției de a ridica și de a-și duce propria cruce, și de a-L urma pe Mântuitorul nostru Cel Răstignit.
Vrem binecuvântarea lui Dumnezeu, vrem pacea lui Dumnezeu, vrem cununile mântuirii, vrem Raiul, îi cinstim pe sfinți și pe mucenici, dar nu vrem pătimirea celor rele, nu vrem postul și strâmtorarea înfrânării, nu răbdăm încercările și bolile, nu suferim plecarea din viața aceasta a celor dragi nouă, nu suportăm nedreptățile și izgonirile.
Fără tăcere, fără linişte, nu putem ajunge la mângâiere, pentru că mângâierea nu vine în mintea aceasta, ci în mintea care tace. Ca să simţim mângâirea lui Dumnezeu, avem nevoie de pace. Treaba noastră nu este să găsim liniştea, bucuria, pacea. Ele ne vor găsi pe noi dacă vom primi Darul lui Dumnezeu. Ca să ajungem la mângâiere, avem nevoie să tăcem, ca să ne întâlnim cu Dumnezeu.
Îmi descrii războiul puternic care te luptă de jumătate de an și ești nedumerită pentru ce ți-a fost îngăduit. Mă întrebi dacă nu cumva L-ai mâniat și acum pe Dumnezeu cu ceva, dacă nu cumva ai făcut vreun păcat de moarte? Chiar dacă n-ai păcătuit, trebuie să mai rabzi și pentru păcatele mai vechi. Sfânta Maria Egipteanca a luptat 17 ani cu patimile în pustie ca și cu niște fiare.
Se întâmplă uneori ca omul să se nevoiască, să se străduiască, de pildă, să țină post, dar apoi să cadă în slăbiciune și să i se pară că a întinat întregul său post, că nimic nu mai rămâne din osteneala lui. Însă Dumnezeu privește toate acestea cu alți ochi.
Pocăiți-vă. Trebuie să luăm în serios acest îndemn al lui Hristos, să ne schimbăm radical modul lăuntric de a viețui și viziunea noastră despre lume, atitudinea față de oameni și față de toate fenomenele din lucrurile create: să nu ne zdrobim vrăjmașii, ci să-i învingem prin dragoste. Să ne aducem aminte că răul absolut nu există; absolut este doar Binele.
– Părinte, care gând este mai drept: cel în care nu mă simt vrednic de Sfânta şi Dumnezeiasca Împărtăşanie sau dorinţa inimii de a mă curăţi Hristos de patimi?
Din perspectiva a ceea ce am spus mai înainte şi a presupunerilor care au fost în permanenţă prezente în fundalul discuţiei, rugăciunea este în mod evident o relaţie, o întâlnire, un mod în care avem o relaţie cu Dumnezeul cel Viu.
Un bătrân spunea:
– Nu trebuie să-L punem pe Dumnezeu într-o situaţie dificilă. El este dragoste deplină. Lui Dumnezeu nu-I place să ne vadă trişti. Ce face atunci Dumnezeu?
Într-adevăr, toţi oamenii îşi doresc fericirea, dar puţini sunt cei ce nu îşi pun grumazul sub un jug aspru pe care nu îl pot purta şi iau în spate o povară grea pe care nu o pot duce.
Luptă, copilul meu, pe cât poţi să capeţi tărie duhovnicească – nevoieşte-te în toate şi mai ales în tăcere şi lacrimi de pocăinţă. Atunci când tăcerea e practicată cu înţelegere şi păstrată cu lacrimi, este pusă piatra de temelie a monahismului, pe care se poate construi o casă trainică în care sufletul să-şi afle căldura şi mângâierea duhovnicească.
Considerați că spovedania este necesară înaintea fiecărei împărtășanii? Cât de des recomandați Sfânta Împărtășanie? În afara posturilor mari, e condiționată de alte zile de post în afara celor rânduite?
La începutul vieții mele la Athos îmi amintesc că am rugat pe un pustnic să-mi vorbească despre rugăciune. Observând în rugămintea mea dorința de a auzi despre rugăciunea cea înaltă, mi-a răspuns:
Este o diferenţă clară între pocăinţa psihică şi pocăinţa autentică, pocăinţa duhovnicească?