De obicei, omul înţelept, la încheierea unui soroc de vreme, se uită în urmă şi-şi face socotelile timpului trecut: face bilanţul pierderilor şi câştigului şi ia învăţăminte pentru anul ce a început. Aşa trebuie să facă tot creştinul la acest început de an nou.
În loc de petreceri necreştineşti şi ospeţe şi beţii, este cuviincios şi datorie să ne facem bilanţul creştinesc al anului ce a trecut, ca să vedem în ce măsură ne-am ostenit să corespundem cu numele ce-l purtăm; să ne întristăm pentru vremea pierdută în păcate şi să ne sârguim a răscumpăra vremea, prin osteneală sporită pentru cele duhovniceşti.
Trebuie să recunoaştem cinstit că suntem păcătoşi, fără dragoste între noi, ne duşmănim, suntem îngâmfaţi, neascultători de Biserică, suntem înglodaţi în păcate ruşinoase. Toate acestea şi multe altele ca acestea nu se potrivesc cu numele de creştin. Trebuie s-o recunoaştem cinstit şi să ne pară rău de acest lucru. Să ne întristăm, dar să nu ne deznădăjduim. Pentru că Numele lui Hristos, cu care suntem pecetluiţi, este un nume mare şi plin de putere. Puternic să izgonească draci şi toate uneltirile lor; puternic să vindece nu numai trupul, ci şi sufletul; puternic să ne înnoiască pe noi cei stricaţi de păcat şi să ne facă oameni duhovniceşti, creştini cu adevărat.
Ştiţi că viaţa călugărească este icoană a vieţii celei desăvârşite şi monahii se străduiesc să dobândească sfinţenie îngerească chiar din această lume, fiind în trup pământesc. Ştiţi oare care este puterea cu care izbutesc ei să facă acest lucru? Nu cu postul, nu cu privegherea, nu cu sărăcia, nici cu nevoinţa cea aspră şi cu răbdarea necazurilor. Dar cu ce? Cu preasfântul Nume al lui Iisus Hristos!
Aşa cum un argintar încrustează o piatră preţioasă într-o bucată de aur şi face o bijuterie; aşa au făcut marii Părinţi ai rugăciunii au încrustat numele lui Hristos într-o rugăciune –„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” –, şi purtând-o ca pe o bijuterie, rostind-o adică necontenit, izbutesc ca şi cu un talisman minunat să taie din rădăcină tot răul şi să izgonească toate uneltirile drăceşti ce se ridică asupră-le. Metaniile, pe care monahii le primesc la călugărie şi le poartă necontenit cu ei sunt semnul acestei rugăciuni de putere cu care se îngrădesc permanent. Ele se mai numesc şi sabia Duhului, arătând prin numire puterea Sfântului Duh Care lucrează prin această rugăciune şi Care înnoieşte din temelie aşezarea lăuntrică a omului. Sfinţii, care au izbutit să deprindă meşteşugul ei, s-au curăţit de toată întinăciunea şi au devenit loc de sălăşluire a Sfântului Duh, strălucind ca soarele, încă din trup pământesc fiind.
Să ne străduim şi noi, fraţi creştini, ca în anul ce a început să ne tăiem împrejur omul nostru cel dinlăuntru cu această sabie a Duhului şi să ne arătăm vrednici de preasfântul şi dumnezeiescul nume pe care îl purtăm.
Aceasta este şi urarea pe care v-o fac de Anul Nou: Să ne ajute Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să împlinim aceasta şi cu fapta, spre lauda şi răsplătirea noastră şi spre slava preasfântului Său nume, în vecii vecilor. Amin.
Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015