Sfântul Varsanufie învață: „Atâta vreme cât corabia se află pe mare, îndură mânia și furia vânturilor. Însă când ajunge la limanul liniștit și calm, nu se mai teme de primejdii și de vânturi, ci se liniștește. Așa și tu, monahule: atâta timp cât rămâi în lume, să aștepți necazuri și greutăți și revolte ale vânturilor minții. Însă când vei urma viața liniștii absolute, nu mai are de ce să-ți fie teamă de aceste războiri”.
Înainte să închei, cred de cuviinţă să adaug încă ceva la cele spuse până acum.
Fără îndoială că ceea ce caută monahul este martiriul retragerii. Acesta este ca o “fugă”ce-l duce spre Dumnezeu. În vreme ce noi suntem împreună la această conferinţă monahală unde sunt prezenţi atât monahi athoniţi cât şi din alte mănăstiri, sunt alţii care trăiesc, luptă, flămânzesc, suferă şi priveghează pentru turma Domnului în Biserica luptătoare din lume.
Când afli pace neschimbată în calea ta, teme-te, pentru că ești departe de cărarea pe care pășesc picioarele obosite ale sfinților.
Sfântul Ştefan Brâncoveanu: Cuvânt închinat Sfântului Arhidiacon Ştefan
„Hristos Se naște pentru a mântui pe toți oamenii. Bucurați-vă, deci, și vă veseliți cu îngerii și cu păstorii, împreună cu toată zidirea, iubiți fii ai lui Iisus Hristos, Domnul nostru (…) A luat trup dulcele Iisus pentru că noi să ne bucurăm de această fericită înrudire. Să devenim frați ai lui Hristos și fii ai Preacuratei Sale Maici. Și, în cele din urmă, să devenim întru toate următori lui Hristos și fii după har ai Tatălui Ceresc.” (Sfântul Iosif Isihastul)
„S-a născut dulcele Iisus ca să ne nască din nou pe noi. S-a făcut om, pentru ca să ne arate modul în care putem să-L urmăm și să imităm faptele Lui. Ne-a lăsat porunci, pentru ca să nu ne rătăcim alături de cale și să pășim în întuneric. A luat trup dulcele Iisus, pentru că noi să ne bucurăm de această fericită înrudire. Să devenim frați ai lui Hristos și fii ai Preacuratei Sale Maici. Și, în cele din urmă, să devenim întru toate următori lui Hristos și fii după har ai Tatălui Ceresc.” (Sfântul Iosif Isihastul)
„Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii Lumina cunoștinței; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învățat să se închine Ție, Soarelui dreptatii, și să Te cunoască pe Tine, Răsaritul cel de sus, Doamne, slavă Ție.” (Troparul Nașterii Domnului)
Dacă zelul ar fi fost de folos pentru îndreptarea oamenilor, atunci pentru ce S-a mai îmbrăcat Dumnezeu într-un trup și S-a folosit de blândețe și smerenie ca să întoarcă lumea la Tatăl Său? De ce a mai fost întins pe cruce pentru păcătoși și Și-a mai predat preasfântul Său trup pătimirii pentru lume? A făcut aceasta dintr-un singur motiv: ca să facă cunoscută lumii iubirea Sa, pentru ca iubirea noastră sporită atunci când află aceasta să ne facă robii iubirii Lui.
„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu
şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2, 14)
Trăind doar duhovniceşte, este posibil să uităm, să ignorăm realitatea noastră imediată? Asta nu înseamnă că nu ne iubim semenii?
Perspectiva aceasta, pe care eu am numit-o „reducere la Dumnezeu”, dacă o facem cu conştiinţa că Dumnezeu cuprinde toate şi dacă o facem nu în duh de excludere, ci de sinteză, este posibil să trăim numai duhovniceşte. A trăi numai duhovniceşte cred că înseamnă, în primul rând, a viza numai esenţialul.
Se înșală cel ce crede că-i neîntinat de patimi. Numai sfinții ajung curați, cu harul lui Dumnezeu, prin mare nevoință. Neștiutor și orb, lipsit de lumina ce-o dă traiul duhovnicesc, nu-și cunoaște boala. De voiește însă să viețuiască în Domnul, patimile i se arată sub chip de ispite; căci dracii ne ispitesc cu patimile noastre.
Să privim cu credință taina dumnezeieștii Întrupări și numai să slăvim, fără iscodire, pe Cel Care a binevoit să se facă astfel pentru noi.
Să nu stai fără lucrare nicio clipă. În fiecare moment să te cercetezi, să te supraveghezi pe tine însuţi, să vezi dacă eşti în regulă. Dacă eşti un monah silitor şi nevoitor, te vei cerceta pe tine însuţi să vezi cum ţi-ai petrecut ziua.
Creștinii rabdă încercările cele nedorite ale vieții în mod liniștit, cu bucurie.
Din pricina firii noastre căzute, când suntem în necaz ne răzvrătim, ne plângem şi ne văităm, iar atunci când suntem bucuroşi, în loc să ne deschidem larg inima, ne deschidem larg gura şi risipim în felul acesta toată puterea pe care această bucurie o cuprinde în sine. Pentru a deveni isihaşti desăvârşiţi trebuie să fim asemeni Maicii Domnului; trebuie să învăţăm să ne lărgim inima, să păstrăm şi să cumpănim toate în inimă şi să tăcem.
A nu merge în biserica lui Dumnezeu, a nu-ţi plini pravila, a fi neharnic la rugăciune şi la citirea Scripturilor, a întoarce spatele oricărei nevoinţe şi siliri de sine, de dragul desfătărilor, al plăcerilor şi deşertăciunilor, e lucru necuvios şi pierzător, fiindcă toate acestea duc în adâncul nepocăinței şi deznădejdii.
Persecuţiile conduse de Imperiul Roman au contribuit în mare măsură la dezvoltarea principiului martiric în monahism. Monahismul răsăritean nu avea alte scopuri decât căutarea, descoperirea, cunoaşterea, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea cu El. Numai în felul acesta poate fi cineva îndreptăţit să dialogheze cu Dumnezeu. În Vechiul Testament Dumnezeu îi cere lui Iov : Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri (Iov 38: 3). Un om lipsit de curaj care caută să trăiască în confort nu poate dialoga cu Dumnezeu. În acelaşi duh, Sfântul Atanasie le spunea fecioarelor sale în mod categoric: “Alungaţi teama”pomenind şi de faptul că Biserica încredinţează aceleaşi lupte şi osteneli atât femeilor cât şi bărbaţilor.