– Ați spus că Biserica este eros. Ce înseamnă acest lucru?
– Cred că în zilele noastre, din acest motiv Biserica nu îi atrage pe oameni : pentru că propune o Biserică lipsită de eros, împământenită în canoane și convingerile ei, netrăind relația vie cu Dumnezeu. Relația vie înseamnă viața prin Sfintele Taine, care reprezintă jertfa lui Dumnezeu adus lumii. Consider că aceasta este problema noastră, deoarece nu trăim în esență aceste relații, și îi îngrădim și pe oameni, nedându-le această posibilitate. Să spunem lucrurile mai simplu.
Scrie undeva Sf. Ioan Hrisostom, referindu-se la Hristos, că este Iubitul care a venit în lume și s-a logodit cu desfrânata, și, unindu-se cu ea, a făcut din ea fecioară. Desfrânarea este firea noastră. Fecioria se restaurează nu pentru virtutea noastră, ci datorită iubirii lui Dumnezeu.
Ce este în esență erosul?
Este atunci când mă simt atras de cineva, mă entuziasmează, mă simt important. Întrucât îmi trăiesc neputințele, patimile – și Dumnezeu nu mă judecă, ci mă iubește-, mă entuziasmez și mă simt atras de iubirea Lui, pentru că El ne-a iubit cel dintâi. Se pare că oamenii din lume, nu din răutate, ci pentru că se tem și au sentimentul nesiguranței, consideră erosul ca pe o capacitate de a-l stăpâni pe celălalt, și, în acest fel se îndepărtează, se transformă și se înstrăinează – erosul, devenind un contact trupesc, diferit de relația interpersonală, astfel încât poate să îl controleze, să îl stăpânească și să îl cucerească pe celălalt.
– V-ați referit la un Părinte al Biserici, înainte să intrăm în discuție – vreau să vă întreb dacă Părinții Bisericii au vorbit deschis despre aceste subiecte, așa cum vorbim noi în acest moment?
– Au vorbit atât de deschis încât noi nu mai putem face același lucru astăzi. Au vorbit întotdeauna despre eros. Acest cuvânt îi surprinde pe oameni.
Din răspunsurile tinerilor reiese că Biserica este ceva străin erosului sau relațiilor trupești. Oare nu acestea sunt daruri de la Dumnezeu? Biserica trebuie să învețe pe oameni cum să trăiască această relație, pentru a nu fi privită drept produs de consum, ci să fie de durată, să fie pe vecie.
– Ați vorbit despre duhul de stăpânire, să revenim la acest subiect. Există pericolul ca erosul să conducă la o relație de dominație, în locul unei relații de dragoste?
– În mod clar! Îmi socotesc valoarea mea în măsura în care îl dorim pe celălalt, cât de mult îl exploatez, cât de mult devine „al meu”, și nu în ce măsură mă voi putea dărui celuilalt. Acest lucru ni-l sugerează lucrarea principală a erosului dumnezeiesc, care este prin excelență Sfânta Liturghie. Pentru că vocea lumii, în incapacitatea, lipsa și nesiguranța ei existențială, vrea să fie stăpână pe picioarele ei, pentru a-l domina pe celălalt, spunând: „îl voi stăpâni pe celălalt pentru a trăi, îl voi mânca pentru a trăi!”. Sfânta Liturghie spune altceva: Vino să Mă mănânci, ca să trăiești : „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu…” Considerăm că omul care merge la biserică regulat și se spovedește, se împărtășește, trăiește erosul dumnezeiesc în cea mai mare măsură. De ce spun acest lucru? Pentru că dobândește un simt și înțelege nevoie celuilalt, vrând să-l slujească, să-l odihnească. Nu pentru că este puternic, ci pentru că este neputincios. Neputința devine putere în cadrul bogăției iubirii lui Dumnezeu. Cel mai frumos lucru care există în Biserică est să ne simțim neputincioși și zdrobiți cu inima. Cel mai puternic om este acela care alege să aibă inima zdrobită. Numai cel car are inima zdrobită se poate pune în locul celuilalt și poate să pătimească împreună cu el.
Dacă nu Îl gustăm pe Hristos, ce sens are să spunem ce este păcatul?
– Ați vorbit despre Sfânta Împărtășanie, ca fiind lucrarea erosului dumnezeiesc prin excelență. Ce se întâmplă atunci când sunt convins că nu sunt vrednic să mă împărtășesc? Să merg la biserică, să urmăresc și să particip la slujbă, iar atunci când aud: „luați, mâncați..” să stau pe loc și să nu înaintez? Se întâmplă acest lucru credincioșilor noștri.
– Să stau pe loc și să nu înaintez, pentru a nu mă împărtăși, nu?
– Exact!
– Se întâmplă acest lucru deoarece modul de gândire și de trăire pe care l-am moștenit ne face să credem că suntem vrednici, dar înaintea lui Dumnezeu nimeni nu este vrednic. Prin urmare, în cazul în care considerăm, prin prisma abordării noastre morale și psihologice, că suntem vrednici de a primi un dar -și ni se oferă-, atunci relația noastră este una de concurență și de comparație. Nu mă dăruiesc într-o relație și nu învăț nici eu îngăduința, alegând dreptatea în locul dragostei. Însă Dumnezeu a zdrobit dreptatea, aducând iubirea ca pe o altă dreptate. În realitate, iubirea Lui este o nedreptate. Așadar, Dumnezeu este nedrept pentru că ne iubește! Vrea să fie nedrept, căci altfel nu am putea exista. Însă El vrea să dăinuim!
– Acum, revenim la faptul de a pune în practică dragostea ca mod de viață. Se pare că aceasta trebuie să pecetluiască toată viața noastră. Știu, uneori separăm lucrurile: „astăzi este duminică, voi merge la biserică. Mâine este luni, pot face alte lucruri”. Iar atunci când am o relație cu un om, acesta este un fapt cu totul individual. În această relație voi domina și mă voi supune, vom aparține doar unul altuia, iar acolo începe denaturarea lucrurilor.
– Frumusețea Bisericii este că ne asumă pe viață. Hristos este Pâinea și Vinul care ne reprezintă pe tot parcursul vieții noastre. Întrebarea este cum se va hristifica toată viața mea? Se va pătrunde de Hristos, nu doar prin rugăciunea mea în Biserică – căci toată viața mea trebuie să fie o stare de rugăciune. Prin urmare, trebuie să aflăm modul prin care erosul va fi pus în relație directă cu Hristos și cu Biserica.
Lumea consideră că găsești un om pentru a avea un sprijin. Biserica susține că afli un om pentru a învață să iubești pe toți oamenii. Iubitul meu, partenerul meu este dascălul meu, care mă învață să mă bucur de viață. Sensul libertății, al bucuriei și al relaționării sunt sensuri ce își au bazele în Biserică. Pentru ca omul să poată trăi acestea, mai întâi trebuie să le vadă în Biserică.
Biserica trebuie să îl elibereze pe om. Noi vrem să știm ce este păcat și ce nu este păcat. Această întrebare nu îl ajută pe om să înainteze și să-L afle pe Dumnezeu. Dilema noastră nu ține de moral: „dacă sunt bun sau rău; moral sau imoral”. Biserica pune problema în felul acesta: „sunt viu sau mort sufletește?”. Pe Dumnezeu nu îl interesează păcatul nostru, pe El îl interesează să trăim.
De multe ori îl blocăm pe celălalt invocând păcatul. Lumea are nevoie de altceva, să simtă viața și iubirea lui Dumnezeu, iar atunci va înțelege. Va spune: „acest lucru este o comoară, de ce să o pierd?”. Aleg, însă, alt mod de viață : fără condițiile prealabile ale experienței iubirii lui Dumnezeu. Dragostea adevărată este atunci când încalcă și destramă legile : Dumnezeu nu stă să vadă cât de păcătos este un om. Vom vedea din experiența Bisericii noastre că Dumnezeu este surprinzător! Vedem oameni în ultimul hal, care se târăsc în noroi, devenind sfinți. Pe de altă parte, observăm oameni care sunt „așa cum trebuie”, care nu Îl pot gusta pe Dumnezeu. Așadar, trebuie să se destrame toate aceste idei preconcepute, astfel încât omul să se elibereze! Este cu adevărat dureros să vezi cum ne rabdă pe noi Dumnezeu, și să îi spui cuiva: „lucrul acesta este păcat!”. Îți va răspunde: „de ce este păcat?”. Vei spune: „pentru că Îl superi pe Dumnezeu”. „Unde este Dumnezeu? Arată-mi-L pe Dumnezeu!” – va spune. Noi L-am aflat, oare, pe Dumnezeu? Consider că oamenii Îl vor afla pe Dumnezeu dacă vor vedea că avem bucurie adevărată.
Să văd în cel mai păcătos om pe Dumnezeu, Care se ascunde înlăuntru lui
– De ce există în rândul tinerilor o părere atât de denaturată asupra Bisericii, în ceea ce privește erosul și iubirea, în special?
– Înaltpreasfințite, iertați-mă, pentru ce voi spune, pe mine în primul rând. Suntem blocați! Si pentru că nu avem o relație vie cu Dumnezeu, ne creăm o relație mincinoasă care ne îndreptățește. Nu am învățat să îngenunchem, să ne deschidem către Dumnezeu! Un semn lăuntric al inimii noastre care arată că a început să lucreze ceva, este că vrem ca toți oamenii să se mântuiască. Pentru că noi nu trăim erosul dumnezeiesc și avem frustrările noastre, trăim în mod justițiar. Vrem ca unii oameni să meargă în iad, considerând că noi trăim raiul. Dar noi nu îl trăim!
– În acest fel îi și judecăm pe oameni.
– Clar! Biserica se adresează tuturor oamenilor. Nu există altceva mai frumos decât aceasta! Să vină cineva și să spună că Sfinții Părinti au afirmat alte lucruri! Prin urmare, această gândire se datorează faptului că avem o tendință spre sadism și răzbunare, deoarece simțim că viața pe care o trăim nu ne îndreptățește. Dar pentru acest fapt nu este de vină celalalt care păcătuiește. Eu sunt vinovat, deoarece mă prefac că Îl trăiesc pe Dumnezeu și nu o fac. Dacă L-aș trăi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci devin lumină pentru fiecare om. În ce sens devin lumină? Prin acest lucru care vindecă: să dăruiești celui mai păcătos om comoara pe care o ascunde în el!
Judecăm cu ușurință pe tineri: „aceștia nu știu ce este Biserica! Aceștia iau în râs Biserica!”. Dacă ar privi cineva cu ochii dragostei, ai iubirii lui Dumnezeu, am vedea câtă iubirea au acești tineri în inima lor și câtă nevoie au de ea. Dacă luăm tinerilor, care ignoră Biserica, ceea ce numim noi păcat – și este păcat ceea ce nu se trăiește în cadrul Tainei-, ce le va rămâne? Cum vor trăi? Izolați în răceală și cu inima de gheață? Până se va trezi Dumnezeu în ei, au măcar un motiv de bucurie. Până când se vor dezamăgi. Pentru că doar omul dezamăgit de toate lucrurile lumii poate să fie atras de Dumnezeu, văzând lumea cu alți ochi. Cu care ochi? Cu ochii care îmbrățișează pe toți oamenii.
Extras din Interviul cu Mitropolitul Ignatie al Dimitriadei și Ierom. Varnava Iankos, corortodox.blogspot.com