Nu este cu putinţă să surprindem într-un mic text harismele teologice care zugrăvesc chipul sfinţit al Părintelui. In genere, aş putea vorbi despre Părintele Paisie ca despre un om îndumnezeit, care s-a îndreptat adică spre îndumnezeirea cea după Har, petrecând în sânul Bisericii într-o viaţă de împărtăşire cu Sfintele Taine ale acesteia şi în nevoinţă.
Îmi voi îndrepta atenţia asupra a trei harisme duhovniceşti, dincolo de harismele fireşti pe care le-a avut, între care isteţimea şi curăţia gândurilor sale.
Prima a fost dorirea sa puternică, marea sa însufleţire şi dragoste pentru Dumnezeu, acea tărie năvalnică vădită de nevoinţă de necrezut pe care o făcea sau de rugăciunea sa fiebinte către Dumnezeu. Pe toate acestea le întâlnim la asceţii cei mari.
Când l-am întâlnit, am crezut că îl văd pe unul dintre marii eremiţi, un nevoitor de secol IV, am avut adică impresia că mă întorceam cu cincisprezece veacuri în urmă şi vedeam un mare ascet cappadocian, un nevoitor al Patericului în Palestina, în Tebaida Egiptului, în pustiul Muntelui Sinai. Moştenise întreaga Tradiţie şi viaţa vechilor asceţi.
Cum avea o dragoste atât de neţărmurită şi o dorire puternică după Dumnezeu, inima îi era asemenea unui mare vulcan, din care ţâşnea o lavă duhovnicească, o rugăciune fierbinte neîncetată.
Astfel, a sporit duhovniceşte, s-a întărit, a ajuns la măsuri înalte ale vieţii duhovniceşti. II vedea în Lumină pe Hristos, îi vedea pe Maica Domnului, pe îngeri şi pe sfinţi, se afla în legătură cu Biserica cerească şi lua parte la Dumnezeiasca Liturghie cea din ceruri.
Odată l-am întrebat: „Părinte, ştiu din cărţi că fiecare om are îngerul său păzitor. Sfinţia Voastră cum simţiţi aceasta, sunt îngeri păzitori pentru fiecare om în parte?” Şi Părintele, cu simplitatea unui copil mic, mi-a răspuns: „Eu de multe ori îl văd pe îngerul meu păzitor stând lângă mine şi îl îmbrăţişez!” Atât de strânsă era legătura sa cu întreaga Biserică cerească şi în chipul acesta simplu se mişca şi vieţuia!
Aşadar, prin marea sa dorire după Dumnezeu şi unirea cu El, a crescut duhovniceşte şi a devenit un teolog în cel mai adânc sens al cuvântului, deoarece teolog nu este cel ce deţine cunoştinţe istorice, raţionale, care a absolvit o Facultate de Teologie, ci cel care îl vede pe Dumnezeu, care este, prin urmare, un văzător-de-Dumnezeu.
A doua sa harismă, rodul celei dinainte, este că odată ce s-a copt duhovniceşte şi a ajuns la măsuri înalte ale vieţii duhovniceşti, a devenit asemenea unui copil mic în ceea ce priveşte curăţia inimii în toate manifestările sale. Potrivit uneia dintre legile vieţii duhovniceşti, pe cât cineva creşte duhovniceşte, înaintează în vârsta duhovnicească şi ajunge „la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4:13), pe atât se face asemenea unui copil mic, nu la minte, ci la inimă. Hristos a spus: „Dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor” (Matei 18:3).
Ar trebui să explic ce vreau să spun mai exact prin faptul că a devenit asemenea unui prunc. Inţeleg prin aceasta că a dobândit o inimă deosebit de curată, aidoma celei a unui copil mic. Sufletul său era plin de lumină, luminat de Lumina Dumnezeiască şi devenise un înger pământesc. Când se apropia cineva de Părintele, vedea această curăţie în ochii săi, în cuvintele pe care le spunea, în dragostea curată şi fără de vicleşug ce izvora dintr-un suflet prealuminos. Oamenii lui Dumnezeu trăiesc într-un „senin” luminos, aşa cum spunea şi Părintele despre sfinţi. Ştim ce înseamnă să răsară soarele în miezul iernii şi ce frumos este pământul când, după o ploaie torenţială, iese soarele şi peste toată zidirea se înstăpâneşte un cer senin. Astfel era sufletul Părintelui Paisie, senin, un suflet frumos şi luminos.
Aceasta se vădea şi prin simplitatea care-l caracteriza. Dobândise sfânta simplitate, care nu înseamnă doar un cod al manierelor, ci unificarea întregii fiinţe a omului. Dumnezeu este simplu, iar omul care se uneşte cu Dumnezeu se unifică lăuntric, nu are patimi, întrucât toate puterile sufletului se unesc şi se îndreaptă către Dumnezeu. Atunci trăieşte această sfântă simplitate. Aşadar, cel îndumnezeit devine simplu, iar aceasta se exprimă prin gândurile simple, prin adânca smerenie, prin curăţia lăuntrică, prin dragostea cea plină de nobleţe.
Prin urmare, Cuviosul Paisie, ca cel ce dobândise maturitatea duhovnicească, a ajuns până la Rai şi a trăit stări cereşti, a trăit încă de aici ceea ce numim viaţă eshatologică. Aceasta întrucât eshaton- ul nu este numai viaţa de după cea de A Doua Venire a lui Hristos, ci şi ceea ce sfântul trăieşte încă din această viaţă, când II vede pe Hristos în slava Sa. Hristos este eshaton-ul, iar prin întruparea Sa a intrat în istorie şi în lume şi a dat putinţa celor ce se unesc cu El să trăiască acest eshaton încă din viaţa de aici.
A treia harismă, care vine în continuarea celor două de mai sus, ca rod al lor, este faptul că Părintele Paisie a devenit un „pol natural de atracţie” a oamenilor, a devenit un magnet duhovnicesc care îi atrăgea pe oameni lângă sine. In realitate, îi atrăgea Harul lui Dumnezeu care sălăşluia îmbelşugat înlăuntrul său.
În fiecare zi, sute de oameni îl vizitau la smerita sa chilie şi fiecăruia Părintele îi spunea ceea ce îi era de trebuinţă, întrucât dobândise o mare înţelepciune duhovnicească, avea o minte pătrunzătoare.
Astfel, Cuviosul Paisie pătrundea înlăuntrul omului cu libertate, cu multă dragoste şi dreaptă-socotinţă, îi vedea adâncul fiinţei, nevoile pe care le avea, şi ajuta pe fiecare în felul său, printr-un cuvânt, cu seriozitate şi cu umorul său fin, cu severitate şi cu blândeţe, cu mustrarea şi cu dragostea sa pline de căldură. Eu însumi le-am văzut pe toate acestea în lucrarea sa. Avea pentru fiecare medicamentul potrivit.
Ca unul ce putea vedea problemele lăuntrice ale oamenilor şi cunoştea care era problepria lor cea mai adâncă, punea mai apoi un diagnostic corect şi, ca un chirurg, scotea gândul rău care pătrunsese înlăuntrul omului şi dăduse naştere rănilor sufleteşti, astfel tămăduindu-l. A fost un mare Stareţ, care în lucrarea sa cu oamenii era asemenea unui televizor duhovnicesc, vedea lăuntrul omului, punea un diagnostic corect şi apoi, ca un medic bun, tămăduia.
Una dintre principalele sale învăţături era că un gând bun face cât o priveghere. Cu alte cuvinte, cineva poate participa la o priveghere de toată noaptea, se poate bucura de cântări şi psalmodii, dar, din pricina gândurilor sale rele, rămâne fără folos. Iar altul se poate să nu ia parte la priveghere, dar, prin gândurile sale curate sau prin gândul bun pe care-l aduce în mintea sa, află tămăduire. Aşadar, un gând bun valorează cât o priveghere aghiorită. Aceasta nu înseamnă că nu preţuia privegherile, căci el însuşi priveghea aproape în fiecare seară, ci arată marea însemnătate pe care o dădea gândului bun în viaţa lăuntrică a omului.
Acest cuvânt al Părintelui Paisie este izvorât din trăirea sa şi, aş spune, este un cuvânt dătător de nădejde, un cuvânt de viaţă. Astfel, toţi putem duce o viaţă duhovnicească, oriunde am trăi.
Prin aceste trei harisme teologice, ce îl arată pe Părintele Paisie văzător prin dorul şi dorirea cea după Dumnezeu, prunc prin curăţia şi simplitatea inimii şi „pol de atracţie” a oamenilor, Stareţul a fost un călăuzitor duhovnicesc plin de nobleţe, de aceea vorbea despre „nobleţea duhovnicească ” şi ne îndemna s-o dobândim. In cele din urmă, nobleţea este proprie celui care iubeşte cu libertate şi care, ca unul ce a dobândit curăţia lăuntrică, fără a se mai teme de ceva, îi atrage pe oameni în preajma lui, îi odihneşte duhovniceşte şi le sporeşte râvna, mărimea de suflet.
Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, Sfântul Paisie Aghioritul, Editura Sophia