Diavolul ne împiedică să spunem rugăciunea, ca să ne poată înrobi mai uşor. Ne aduce nepăsarea, grijile lumeşti, mii de piedici, cu unicul scop ca să ne împiedice să facem rugăciunea. Aşa cum s-a arătat din multe evenimente întâmplate, demonii se înfricoşează de Numele lui Hristos. Ei înşişi au mărturisit, prin gura oamenilor, că sunt arşi, când aceştia se roagă.
În momentul când te așezi la rugăciune, diavolul te atacă și după primele cuvinte, după primele scurte rugăciuni pe care le faci, îți pune în minte tot felul de gânduri neimportante, lumești. Până și curiozitatea de a ști cât e ceasul lucrează în mintea ta sau curiozitatea de a ști dacă afară e soare sau nor. Toate acestea lucrează ca niște acțiuni nevinovate, dar ele strică glasul rugăciunii din inima noastră.
Iubiți rugăciunea. Să vă îndreptați continuu mintea la Dumnezeu… Pentru a nu trăi în întuneric,Aapăsați „întrerupătorul” rugăciunii, ca să vină lumina divină în sufletul vostru. În adâncul sinelui vostru va străluci Hristos… Când mintea omului se pregătește pentru rugăciune, într-o miime de secundă vine harul divin. Atunci omul se umple de har și vede totul cu alți ochi.
Toate se aranjează cu ajutorul rugăciunii. Dar trebuie să ai dragoste, să ai căldură în rugăciune.
Vindecarea lui Malhus a fost ultima minune pe care a făcut-o Domnul înainte de moartea Sa pe Cruce. Doar Evanghelistul Luca relatează despre ea, în timp ce ceilalţi evanghelişti descriu mai detaliat doar situaţia în care s-a petrecut acest eveniment.
Minunea s-a săvârşit în cumplita noapte a agoniei din Ghetsimani şi a prinderii Mântuitorului Iisus Hristos de către duşmanii Săi.
La această naraţiune, Evanghelistul Ioan adaugă că cel care l-a lovit pe slugă era Simon Petru şi că numele acesteia era Malhus.
Lucrarea duhovnicească pe care o faceţi în adâncul sufletului vostru să fie tainică, să nu fie simţită nu doar de ceilalţi, dar nici de voi înşivă. Tot ceea ce face şinele vostru cel bun să nu fie cunoscut de către cel rău. Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. Stânga este şinele vostru cel potrivnic care, atunci când prinde de veste, le va strica pe toate. Potrivnicul este şinele nostru cel rău – îi spunem aşa din nobleţe. Nou este şinele nostru cel în Hristos, iar celălalt este cel vechi. E nevoie de meşteşug, ca să nu prindă de veste cel vechi. E nevoie de meşteşug şi, întâi de toate, de harul lui Dumnezeu.
Inima este locul unde se cultivă împărtășirea lui Dumnezeu cu omul, și acolo Duhul lui Dumnezeu Se descoperă, lucrează și Se roagă. Deschiderea inimii prin rugăciune vindecă persoana omului. Mintea omului se adună înlăuntru și se unește cu inima. Astfel, inima se lărgește spre a cuprinde toată plinătatea dragostei lui Hristos. Îmi place acest cuvânt: „se lărgește”; este de la Sfântul Pavel (2 Corinteni 6, 11-13). El îi îndeamnă pe corinteni: „Lărgiți și voi inimile voastre!”
Jertfa Dumnezeului-Om pe cruce a fost, pentru întreaga omenire şi pentru fiecare om în parte, expresia dragostei Sale neasemănate şi pline de măreţie. Ne-a arătat pe faţă cât de mult ne iubeşte, nu prin simple vorbe frumoase, ci îmbrăţişându-ne cu mâinile Sale însângerate. Ne-a adunat şi ne-a unit cu înţelegere în adâncimile îmbrăţişării Sale de nesecată îndurare. Spânzurat pe cruce, era ca un înger al păcii, smereniei şi dragostei, legănându-se între cer şi pământ. A sfinţit cerul, văzduhul şi pământul cu preacuratul Său sânge cu care l-a adăpat. (Monahul Moise Aghioritul)
Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc, căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinței și al morții. Dar, de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață. De aceea, Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viață și înviere este pentru poporul Tău…” (Vecernia duminicii, glas 7).
Creştinul niciodată nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevărata dragoste pentru om, de nu va trăi foarte multe şi grele dureri. Harul vine numai în sufletul care a suferit până la capăt.
De gândurile noastre depinde ce şi cum trăim. Cu condiţia să fie gânduri bune.
Cei care, miluindu-se de către Dumnezeu, caută către cele de sus, nu mai poftesc după ale pământului. Un lucru care deja începuse la treapta blândeţii, acum se desăvârşeşte.
„Sufletul să se încreadă în Hristos și să-L cheme și să nu se înfricoșeze nicidecum” (Sfântul Isihie).
Dar, orice ar da peste tine, și în păcate să cazi, și nereușite să ai, și la depravări să ajungi, sufletul tău să nu-și piardă curajul. Să-L cheme pe Hristos și să nu-i pese de nimic.
Se poate mântui cineva fără duhovnic și fără spovedanie?
Nu trebuie să ne fie rușine, sau mai bine zis, trebuie să ne învingem rușinea păcatului și să-l vădim. Atunci când ne dezvăluim rănile lăuntrice părintelui și îndrumătorului nostru duhovnicesc, să privim, să gândim și să ne comportăm exact ca un răufăcător. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă: „Când te mărturisești, consideră-te ca un criminal și poartă-te ca atare în gesturi, în înfățișare și în felul tău de a gândi. Ține-ți ochii plecați spre pământ și, dacă se poate, udă cu lacrimile tale picioarele judecătorului și medicului, ca și pe ale lui Hristos”.
Află că-n acest război duhovnicesc sunt două voinţe în noi, una contrară alteia. Una a părţii raţionale, şi de aceea se numeşte Raţionalul şi voinţă superioară. Cealaltă a simţurilor, şi de aceea este numită sensibilă, voinţă inferioară. Ultima de obicei mai este numită voinţa iraţională, voinţa poftelor şi a pasiunilor corporale.
Toate cele protivnice celor spuse până acum, le pricinuieşte creştinilor împărtăşirea cea rară. Pentru că cel ce întârzie să se împărtăşească nu face nici o pregătire, nu este atent, nu are atentă păzire faţă de gândurile rele. Pentru că amânarea îl face să cadă în lenevire şi să i se răcească căldura evlaviei şi a dumnezeieştii dragoste. Îndelungarea vremii îl face să se poarte în viaţă cu neglijenţă şi nepăsare, să nu aibă teamă în suflet, sfială în simţuri şi pază a mişcărilor, face dezlegare deplină la mâncare şi la vorbă, la necuviincioase priviri şi auziri şi se face ca un cal, care neavând frâu alunecă în prăpastia tuturor păcatelor.
Ferice de omul care-şi recunoaşte neputinţa. Fiindcă această recunoaştere i se face lui temelie şi rădăcină, şi început a toată bunătatea. Căci de ar cunoaşte cineva cu adevărat şi ar simţi propria lui neputinţă, atunci şi-ar aduce imediat sufletul din lenea care întunecă cunoaşterea, şi ca o comoară ar strânge pentru el paza.