Diavolul se fereşte de punţile întinse între oameni. De aceea atacă mai ales pe cei ce se sprijină numai pe ei înşişi şi nu simt nevoia unei lucrări duhovniceşti.
Întărirea reciprocă în lupta duhovnicească a doi sau mai mulţi fraţi este o armă înfricoşătoare împotriva diavolului. Oamenii uniţi cad foarte greu în cursele lui. Aşadar, el caută să afle momentul în care legătura omului fie cu Biserica, fie cu fraţii este slăbită, căci această ocazie îi este prielnică şi-i asigură reuşita. La fel fac şi lupii: însingurează oaia şi o sfâşie. Cât timp oaia este în turmă nu este niciun pericol. Când însă se izolează şi se depărtează de turmă şi de păstor ea se face pradă uşoară lupului. Iar oamenii, oile cuvântătoare, sunt turma lui Hristos. Cât de frumos enunţă acest adevăr imnograful Bisericii noastre: “Oaie sunt, a turmei Tale celei cuvântătoare, şi spre Tine scap, Păstorul Cel bun…“. Turma este chivotul Bisericii noastre. Înăuntrul acesteia suntem în siguranţă. Iar lup ce pândeşte este diavolul.
Cu cât aparţinem mai mult lui Hristos şi Bisericii Sale şi cu cât suntem mai strâns legaţi duhovniceşte cu fraţii noştri şi ne întărim unii pe alţii, cu atât lupul acesta nu ne va putea face niciun rău. Însă cu cât slăbim legătura dintre noi şi ne izolăm “atunci mai ales atacă diavolul, când deja ne-am izolat şi ne-am închis pe noi înşine“, precum spune Sfinţitul Ioan Gură de Aur (Omilia 13). Şi continuând, aduce ca pildă pe Eva, pe care diavolul a găsit-o singură şi a izbutit să o târască după sine: “Astfel şi la începutul vieţii a năvălit către femeie, când a aflat-o fără bărbatul ei” (Ibid.).
Aşadar, diavolul, ştiind că “mai buni sunt doi sau trei decât unul“ (Eccl. 4,9), şi că “unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Domnului, acolo şi Hristos se afla în mijlocul lor“ (Mt.18,20), îi urmăreşte pe cei izolaţi pentru a-i lovi. “Iar când ne vede cu ceilalţi într-o însoţire, nu are acelaşi curaj şi nu atacă. De aceea trebuie, prin urmare, să trăim împreună cu alţii, să nu cădem cu uşurinţă în mâinile diavolului”(Omilia 13).
Din toate acestea reiese clar cât de necesar este să păstrăm legătura cu Hristos, cu Biserica şi cu fraţii noştri. Desigur o legătură duhovnicească, iar nu trupească. Legătura care să întărească sufletul, să întărească virtutea, să fortifice voinţa spre bine. “Puterea în unire“, spun oamenii înţelepţi. Acest lucru este valabil şi în viaţa duhovnicească. Când noi, creştinii în Hristos, suntem legaţi între noi, când cercetăm împreună Sfânta Scriptură, când ne rugăm împreună, atunci diavolul puţin ne poate vătăma. Atunci harul lui Dumnezeu ne păzeşte de săgeţile lui şi rămânem în pace, credincioşi datoriilor noastre.
Mitropolitul Hristodoulos Paraskevaidis, Războiul împotriva satanei, Editura Anastasia, 1998