Există vindecare, dar lupta nu se termină, ci doar devine ce trebuie să fie: luptă cu păcatul de a ne considera dumnezei și de a încerca să facem ceva după voia noastră, fără Dumnezeu!
Ia seama să nu te chinuieşti în iad! – Hristos a adresat aceste cuvinte unui preot care purta ură în inima lui faţă de un idolatru care-i necăjea credincioşii din parohie. Episodul este relatat în biografia Sfântului Dionisie Areopagitul, Episcopul Atenei (prăznuirea lui se face la 1 octombrie).
Odată, Sfântul Dionisie a ajuns în insula Creta şi a locuit în casa unui preot care se numea Carpos. Acest preot se afla în duşmănie cu un păgân, care-l trăsese la idolatrie pe un creştin.
Nu te mâhni! Domnul este aproape. Spune-I Lui toate necazurile şi greutăţile tale. Unde lipseşte ajutorul omenesc pentru povăţuire, ajutorul lui Dumnezeu în chip nemijlocit ne dă gândul cel bun, când alergăm la El ca fiii la Tatăl lor.
Domnul începe să-Şi arate puterea Sa atunci când vede că toate mijloacele omeneşti, prin care i se poate da ajutor omului în nevoie s-au epuizat.
Pentru credinciosul simplu şi smerit, slobozirea de sub stăpânirea închipuirii se dobândeşte prin simpla şi întreaga năzuinţă de a trăi după voia lui Dumnezeu. Este ceva atât de simplu, şi totodată „ascuns de cei înţelepţi şi înţelegători”, şi nu este cu putinţă a o lămuri în cuvinte.
Unele soţii îşi asumă singure povara peste puteri a tuturor grijilor domestice, trag „carul” familiei singure, irosindu-şi forţele şi sănătatea. Din păcate, soţii se deprind repede cu starea aceasta de lucruri şi încetează să aprecieze ceea ce fac pentru ei soţiile. Ei iau ca pe ceva ce li se cuvine faptul că femeia îndeplineşte o muncă mai presus de forţele ei fizice, întrucât în exterior liniştea e deplină: soţia tot trage în jug şi nu se plânge de viaţă.
Era în ajunul sărbătorii Bunei Vestiri, 24 martie 1942 în Drama, Grecia. Ocupația străină era bulgară. Lipsurile, bolile şi foamea luaseră proporţii înspăimântătoare şi moartea secera în fiecare zi mici şi mari, dar, în special copii. Printre locuitorii Dramei se afla şi o văduvă cu cinci copii. Pe soţul ei îl uciseseră ocupanţii cu şase luni înainte, în măcelul din 29 septembrie 1941.
Ascultați: dacă voiți să stingeți focul gheenei cel veșnic, pentru călcarea așezământului vostru, de mă veți asculta, faceți următoarele: unu, să aveți între voi dragoste; al doilea, să țineți curățenia întregii înțelepciuni, cu înfrânarea, cu smerenia, cu umilința inimii și cu mărturisirea faptelor voastre.
Săvârșirea răului este o slăbiciune, nu o putere. Făcătorul de rele este un slăbănog, nu un viteaz.
Fericitul Stareț mi-a fost un mare dar de sus și o deosebită experiență. Era chipul adevăratului creștin, ce mă izbea prin desăvârșirea lui; zăream în el o uimitor de armonioasă îmbinare a ceea ce ar fi extremități de neîmpăcat. Astfel, pe de-o parte, vedeam în el o neobișnuită compătimire față de tot ce este viu, față de toată făptura, atingând măsuri unde, în chip firesc, s-ar naște gândul că ar fi vorba de o sensibilitate patologică, neobișnuită oamenilor de o asemenea bărbăție; și totodată întâmpinai aci o altă latură a vieții sale ce vădea faptul că cea dintâi nu fusese un fenomen patologic, ci cu adevărat o mareție mai presus de fire și o milostivire a harului.
Este foarte riscant „să lăsăm să intre în inima noastră gândurile”, îndeosebi pentru începătorii luptei duhovniceşti – cei a căror minte nu a fost încă „mult cercată în război” – ci trebuie numai „să le înţelegem şi îndată să le tăiem de cum răsar şi ne atacă (ne momesc)” (Sfântul Isihie Sinaitul).
Fără îndoială, nu e ușor să urci la bunătatea recomandată de Mântuitorul, când ți se face rău. Teoretic ne declarăm de acord cu învățătura Sa, dar dacă e vorba să trecem la aplicarea ei, de îndată descoperim că ne e aproape imposibil.
Pornirea noastră, când cineva ne face rău, e să-i răsplătim și noi cu rău. Și păcătuim. Mântuitorul ne cere un mare efort de autodepășire. Tocmai de aceea a venit El, ca să ne îndrume și să ne ajute să încercăm această autodepășire.
Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti și a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea față de frați.
Postirea nu este doar pentru mâncăruri, ci în principal pentru simțuri. Simțurile, hrănite de lucrurile din afară, canalizează otrava respectivă în minte și în inimă, prin care sufletul nenorocit moare pentru Dumnezeu. Sfinții Părinți ai pustiei câte n-ar avea să ne spună despre postirea simțurilor!
Să nu amânăm pocăinţa noastră, ca să nu păţim ca tânărul acela care, pentru că nu ducea o viaţă creştină, duhovnicul său l-a rugat să se pocăiască, dar el zicea: „Acum sunt tânăr şi trebuie să mă distrez, să mă bucur de plăcerile trupeşti.
Dar ce rost are fraților, vorbind despre pocăința creștinilor, să nu vorbesc despre păcatul care grabnic împresoară, care este greu de purtat. Căci nu este deșert cuvântul apostolului, care strigă limpede că nimic altceva nu împovărează [sufletul] decât roadele păcatului, adică: adulterul, curvia, uciderile, furturile, mărturia mincinoasă, clevetirile, certurile, pizmuirile, mâniile și cele asemenea acestora. Și „cel ce seamănă în trup, din trup va și secera stricăciunea”.
În timp ce se citeşte în biserică, poţi să spui rugăciunea lui Iisus dacă ai o stare duhovnicească mai înaltă, iar dacă nu ai, atunci trebuie să urmăreşti psalmodierile şi citirile de la strană. La fel este şi la sfânta Liturghie.
Oricât ne-am murdări şi oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem, când cădem la Dumnezeu cu pocăinţă curată şi mărturisire adevărată, e cu neputinţă să nu primim iertare de la Dumnezeu. (Arhim. Efrem Filotheitul)
Biserica noastră, iubiţii mei, Sfânta Biserică Ortodoxă nu este o plăsmuire omenească. Dacă era aşa, în urma atacului sălbatic la care a fost şi este supusă de către duşmanii ei mai vechi şi mai noi, ar fi trebuit să fi fost nimicită, n-ar mai fi existat. Însă lupta aceasta dovedeşte tocmai faptul că Biserica lui Hristos e vie şi lucrează. Pentru că nimeni nu luptă împotriva morţilor. Luptă împotriva celor vii. Biserica deci se menţine, e vie, împărăţeşte şi triumfă în lume.