– Cum să ieșim din formalismul unei spovedanii în care, de multe ori, spunem aceleași păcate?
Dacă de mii de ori te trântește diavolul într-un păcât, de mii de ori să te ridici…
„Părinte, iartă-mă”
Ce pot să spun e că părintele avea forță. Când am intrat prima oară în biserica, m-am așezat după cuviință în dreapta, iar soția mea în stânga, la oarece distanță. După slujba, s-a apropiat, arătând cu degetul spre mine și apoi spre soția mea. Din toată mulțimea aceea, ne-a ales doar pe noi, încât și acum mă întreb de unde știa că suntem soț și soție. Apoi, ne-a luat deoparte și ne-a vorbit.
PS Ignatie: „Oricât de păcătoşi am fi, dacă ne asumăm, în mod responsabil, duhul pocăinței, putem deveni sfinți. Cu o singură condiție: pocăința să fie pe măsura gravității păcatelor”
«De aceea îți zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puțin, puțin iubește» (Luca 7, 47)
Dumnezeu nu vrea să ne aducă cu sila în Rai
Ca să rămânem ucenicii Mântuitorului, credincioșii Cuvântului Său, ca să cunoaștem adevărul, ca să devenim liberi și să scăpăm pentru totdeauna din robia păcatului, e neapărată nevoie de conlucrarea noastră.
Modestia nu înseamnă nicidecum slăbiciune
În lumea aceasta, mulți sunt cei care nu cunosc legile duhovnicești – însă aceste legi există și dovedesc netemeinicia necredinței în lumea duhovnicească. Omul care, mândrindu-se, se laudă, produce o impresie penibilă, respingătoare, asupra tuturor, chiar și asupra oamenilor lipsiți de religiozitate – și, cu cât mai mult se laudă și se îngâmfă, cu atât le pare mai penibil celor din jur. Aceasta e acțiunea legii duhovnicești. Și cu cât este mai modest omul, cu atât le este mai plăcut tuturor. Cei modești sunt iubiți de toți, cei mândri le sunt respingători tuturor. Vedem limpede că până și în oamenii necredincioși acționează o lege nestrămutată – și, dacă cei necredincioși nu prețuiesc modestia în ei înșiși, o prețuiesc întotdeauna în ceilalți oameni.
Să-L dorim și să-L căutăm pe Duhul Sfânt
Nimeni nu poate să facă rugăciune cu adevărat plăcută lui Dumnezeu, înainte să primească Duhul Sfânt. Pentru că dacă începe să se roage, fără să aibă înlăuntrul lui Duhul Sfânt, va vedea că mintea lui nu poate să se adune. Mai mult, nu știe așa cum se cade, nici pe sine, nici nevoile lui, nici ce să ceară, nici cum să ceară de la Dumnezeu. Aproape că nu știe Cine este Dumnezeu.
Cel care Îl are însă pe Duhul, Îl știe, vede că Acesta este Părintele lui, știe că se va apropia de el, știe cum să-L roage și ce să-I ceară.
„Trudesc pe cel ce mă trudește pe mine, că, odihnit fiind, acela mă sfătuiește spre călătorie”
Supărat-au odată pe Marele Macarie Alexandrinul gândurile slavei deșarte, ispitindu-se a-l scoate pe acesta din chilie; acestea-l sfătuiau, [chipurile] pentru iconomia harului, să meargă la Roma pentru pricina facerii de bine a celor bolnavi de acolo; căci harul Domnului lucra desăvârșit într-însul asupra duhurilor. Și dacă în multe supărându-l, el n-a ascultat, mai cu iuțime s-au apropiat de dânsul ca să-l gonească.
Omul își găsește sensul vieții lui în iubire
Omul a fost zidit „după chipul și asemănarea”[1] Creatorului său. Dumnezeu a dat o mare valoare omului prin faptul că l-a făcut după chipul Lui, adică prin faptul că i-a dat posibilitatea să participe la viața Sfintei Treimi, să comunice cu Dumnezeu, să Îl slăvească, să primească harul de viață făcător al Preasfântului Duh, să fie luminat și să înțeleagă sensul vieții și al lumii.
Domnul este puterea vieţii mele, de cine mă voi înfricoşa?
Dumnezeu a înzestrat voia noastră cu o perfecţiune aşa de mare şi o putere aşa de covârşitoare încât, chiar de s-ar înarma împotriva ei toate simţurile, toţi demonii şi toată lumea, şi ar lupta în contra ei cu putere, totuşi, voinţa noastră poate, cu toată libertatea să le dispreţuiască.
Nu te feri de osteneli, pentru că altfel nu găsești odihnă, bucurie, pace
Isihia este atmosfera lăuntrică și exterioară a omului duhovnicesc, pacea, luminarea inimii, care strigă plină de încredințare, dintru adâncuri: „Ava, părinte!” (Galateni 4, 6). În inima noastră este Dumnezeu însuși. Acolo mărturisește și își descoperă prezența și dumnezeirea Sa.
Isihia, pacea sufletului, putința ca cineva să-L trăiască pe Dumnezeu în mod liniștit au fost pierdute prin păcat. Omul nu mai găsește nicăieri isihie, nici în chilie, nici la rugăciune.
Conceptul de înșelăciune diavolească, unul dintre cele mai importante în învățătura părinților Bisericii Ortodoxe
Conceptul de înșelăciune diavolească, unul dintre cele mai importante în învățătura părinților Bisericii Ortodoxe, lipsește cu desăvârșire din spiritualitatea protestantă și romano-catolică, din care s-a desprins mișcarea „harismatică”. Acest fapt explică de ce o înșelare atât de evidentă a putut pune stăpânire asupra atâtor „creștini” cu numele, Și cum un „profet” ca Nicolai Berdiaev, care provine dintr-un mediu ortodox, poate considera că este absolut esențial ca, în „noua eră a Duhului Sfânt”, „să se renunțe la viziunea ascetică asupra lumii”. Cauza este limpede – această viziune ascetică [patristică] oferă unicul mijloc prin care omul, odată ce a primit Duhul Sfânt prin Tainele Botezului și Mirungerii, poate continua cu adevărat să lucreze toată viața pentru dobândirea și păstrarea Duhului – ea ne învață cum să avem discernământ duhovnicesc și să ne păzim de înșelăciunea diavolească.
Ia aminte de tine însuți
Adică: nu lua seama nici la cele ale tale, nici la cele din jurul tău, ci numai la tine însuți. Altceva suntem noi înșine, altceva cele ale noastre și altceva cele din jurul nostru. Sufletul și rațiunea suntem noi înșine, întrucât am fost făcuți după chipul Creatorului. Trupul și simțurile Sale sunt cele ale noastre. Averile, artele și meseriile sunt cele dimprejurul nostru.
– Ce spune deci această poruncă?
– Nu lua aminte la trup, nici nu urmări cu orice chip binele trupului: sănătatea, frumusețea, desfătarea cu plăceri, viața lungă; nu admira averile, slava și puterea, nu socoti mare lucru pe cele ce sunt: în slujba acestei vieți trecătoare, ca nu cumva prin râvna pentru ea să disprețuiești viața ta cea adevărată, ci ia aminte de tine însuți, adică de sufletul tău.
Unde e moarte, acolo nu se poate afla progres adevărat, iar dacă se află, el nu e decât un blestemat de progres în moara morții
Este un lucru vădit pentru toți ochii sănătoși: cultura umanistă europeană tocește în chip sistematic în om simțământul nemuririi, până ce îl șterge cu totul, și omul culturii europene mărturisește hotărât, urmându-l pe Nietzsche: „Sunt trup și numai trup” – asta însemnând: „Sunt muritor și numai muritor”. Astfel, pe Europa umanistă a pus stăpânire deviza: „Omul este o ființă muritoare”. Aceasta e formula omului umanist, aceasta este esența progresului său. Mai întâi fără știință, apoi sistematic, cu știință și dinadins, s-a altoit în omul european – prin știință, și prin filozofie, și prin cultură – conștiința că omul este muritor, muritor pe de-a-ntregul, și că nu-i nimic nemuritor în el. Conștiința aceasta își află o rostire deplină în convingerea care glăsuiește: „moartea e o necesitate”. Moartea – necesitate!
Cum se poate lupta cu răul din suflet cineva care se simte slab?
Lucrul cel mai important în lupta nevăzută este recunoașterea propriilor slăbiciuni și a micimii propriei persoane lipsite de ajutorul lui Dumnezeu. Această conștientizare este atât de necesară, încât Dumnezeu îi aduce pe cei mândri și încrezători în propriile forțe la ea prin căderi dure, îngăduindu-le să cadă într-un păcat sau altul și, în special, în acele păcate despre care ei au crezut că sunt destul de puternici pentru a se proteja singuri de ele. „Să știți”, spune Sfântul Isaac Sirul, „că acolo unde cineva a căzut, mai înainte se afla mândria”. Așadar, este esențial pentru cel căzut în păcat să se întoarcă pe cât de repede posibil la gândul și simțământul propriei lipse de însemnătate, la mustrare și smerenie în gândire, și să ceară de la Dumnezeu să îi insufle această conștientizare constantă a propriei nimicnicii.
Cel ce crește fără nicio regulă este neînvățat și neîncercat
Viața în general, și mai ales viața duhovnicească, nu poate să crească și să sporească în chip uniform, treptat și armonios fără ajutorul unei reguli. Bebelușul se înfașă ca să nu crească diform sau cocoșat; la fel să facem și cu viața duhovnicească – să o înfășăm în reguli, cu multă chibzuință, pentru ca ea să crească curgător și armonios. Regula pune frâu tuturor pornirilor nărăvașe, care ar putea să ne abată de la lucrarea noastră și să strice întreaga așezare a lucrurilor, mânându-ne într-o direcție greșită, cum este de exemplu postirea exagerată. O plantă tânără este îngrădită cu nuiele sau legată de una mai viguroasă, pentru ca să poată sta dreaptă și să crească tot astfel.
Cauzele gândurilor rele
Sfântul Talasie observă că trei sunt căile prin care primim gândurile: „simţirea (lucrarea simţurilor), amintirea şi starea mustului (amestecarea) din trup [provocată de temperamentul omului]. Dar cele mai stăruitoare sunt cele [gândurile] din amintire”.
Dumnezeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduiește într-Însul să fie covârșit de încercări
De ce, totuşi, să mergem la spovedanie? Dacă, după ce am păcătuit, mă întorc spre Dumnezeu în rugăciune şi, cu toată sinceritatea inimii, îl rog să mă ierte, spunându-mi rugăciunile de seară în ziua respectivă, nu iartă, oare, Dumnezeu pe loc păcatul meu? Atunci, de ce am nevoie să merg la spovedanie?