Învârtoşarea inimii, care poartă numele de împietrire morală, este insensibilitatea morală a inimii. Atunci când omul se află în această stare, face răul fără să-i fie ruşine şi, mai mult, se mândreşte cu păcatele sale. Şi pentru că inima lui a ajuns să fie nesimţitoare, conştiinţa sa amuţeşte; această tăcere este tăcerea unei necroze morale; în această stare nu există mântuire. Nici un glas, nici o chemare, nici o rugăminte, sfat sau povăţuire nu pot mişca o inimă împietrită. Descoperirile şi minunile nu o trezesc din letargie: nimic n-o poate conduce la pocăinţă. Cel care a ajuns la învârtoşarea inimii va muri fără a se izbăvi de păcat, fiindcă harul lui Dumnezeu l-a părăsit.
Omul ajunge la învârtoşarea inimii deoarece păcătuieşte fără nici o frică. Păcătuieşte fără teamă din clipa în care şi-a supus simţurilor viaţa duhovnicească. După Apostolul Pavel, între viaţa simţurilor şi viaţa duhovnicească a omului există o luptă continuă: „Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia.” Şi de cele mai multe ori biruieşte carnea, din cauza nepăsării şi a delăsării omului în faţa nevoinţelor şi pentru că aceasta are drept aliat credincios lumea materială, patimile şi poftele inimii omului.
Şi atâta timp cât omul stă treaz, priveghează, se nevoieşte şi II cheamă pe Dumnezeu, cerând ajutorul şi ocrotirea Sa dumnezeiască, îşi întăreşte firea duhovnicească şi o arată biruitoare în lupta împotriva cărnii, pe care o supune şi o determină să urmeze cerinţele duhului şi să fie condusă în acord cu opreliştile legii morale; dar de îndată ce încetează să fie treaz, să privegheze, să se nevoiască şi să-L cheme pe Dumnezeu, firea materială începe să se opună duhului şi, în cele din urmă, se revoltă, ridicând multe pretenţii.
Duhul [omului], căzând în trândăvie din cauza nepăsării şi încetând să caute ajutorul şi ocrotirea dumnezeiască, începe să se simtă neputincios în faţa luptei împotriva simţurilor şi, retrăgându-se, ajunge să cedeze revendicărilor acestora. In cazul acesta, omul socoteşte poruncile dumnezeieşti ca pe o sarcină apăsătoare şi greu de purtat.
Firea trupească începe deja să-şi impună stăpânirea asupra omului; cu cât această fire devine mai puternică, cu atât mai slabă ajunge firea duhovnicească; pe de o parte, omul simte că este dator să acţioneze asemenea unei fiinţe care posedă capacitatea de autodeterminare şi că trebuie să ajungă o fiinţă liberă din punct de vedere moral, care se supune legii duhului, dar, pe de altă parte, este lipsit de tăria morală ca să se poată nevoi în lupta dusă împotriva vieţii simţurilor. In această situaţie, îşi simte şinele prins în lanţurile vieţii materiale, pe care ar dori să le rupă, dar nu este în stare, pentru că duhul lui este cuprins de trândăvie şi nepăsare. Este conştient de starea de mizerie morală şi conştiinţa protestează împotriva ei, dar este neputincios să se elibereze, nefiind în stare să restabilească domnia duhului, fiindcă nu cere de la Dumnezeu ajutorul şi nu invocă ocrotirea Lui.
Această stare, deşi deplorabilă, îi mai lasă o nădejde de mântuire celui care cheamă cu lacrimi mila lui Dumnezeu; căci, în ciuda acestei stări, omul încă mai poate să asculte de glasul conştiinţei, care protestează înăuntrul lui pentru dezordinea şi viaţa dusă în fărădelege, iar voinţa sa doreşte să ia atitudine împotriva legii cărnii care-l domină; însă îi lipseşte forţa morală, iar nădejdea în Dumnezeu l-a părăsit. Dintr-o asemenea stare nu-l poate salva decât ajutorul din partea unui om duhovnicesc. Dacă nu are parte de acest [ajutor], robia lui duhovnicească ajunge ireparabilă.
Orice reacţie [de împotrivire] încetează şi dispare; firea duhului se predă ca roabă firii simţurilor; glasul conştiinţei este sugrumat de glasul păcatului înrobitor, iar omul, predat cu totul în puterea lui, i se închină de bunăvoie ca rob: îşi neagă firea duhovnicească, legea morală şi ÎI tăgăduieşte pe Dumnezeu. Tirania definitivă a păcatului s-a statornicit deja. Învârtoşarea inimii s-a instaurat. Intoarcerea la Dumnezeu şi mântuirea sunt cu neputinţă. Cel cu inima împietrită este deja mort din punct de vedere moral.
Sfântul Nectarie din Eghina, Cunoaşte-te pe tine însuţi, Editura Sophia