Despre ispite, dreapta socoteală şi smerenie; despre paza gândurilor şi (falsa) dezvoltare personală propovăduită astăzi.
R.B.: Părinte, aş vrea să vorbim acum despre ispite. Sunteţi călugăr şi, aş putea spune, vă aflaţi în linia întâi a ceea ce se cheamă încercările care vin sub diferite forme în viaţa unui creştin. Cum poate fi descrisă ispita în diferitele ei forme de agregare prin vieţile noastre?
Pr. V.P.: Cred că ispita este, adică sunt convins că este, o încercare a Satanei de a ne scoate de sub pavăza aceasta bună, de sub ocrotirea lui Dumnezeu, folosindu-se exact de dorinţele noastre, pe care tot el le introduce subtil în vieţile noastre. Aşa cum Dumnezeu ne trimite gândurile bune şi ne ajută la împlinirea lor, tot aşa Satana ne dă gânduri năroade, pe care, dacă le primim şi le hrănim cu libertatea pe care o avem noi, devin păcate şi apoi se trece la fapte si fapta duce la implinirea desavarsita a ceea ce doreste el:distrugerea lumii.
R.B.: Părinte, iertaţi-mă, cred trebuie să stabilim un lucru la nivel conceptual. Potrivnicul, Satana, Diavolul, demonul… se poate juca la modul concret cu gândurile noastre?
Pr. V.P.: Poate ştiţi, există conceptul acela pe care ni-l dau Sfinţii Părinţi: „paza gândurilor”. De asemenea, Părinţii ne învaţă astfel: „coboară mintea în inimă ori de câte ori se iveşte o tulburare în viaţa ta”. Coboară mintea în inimă, ca să vezi de unde vine gândul. Conştiinţa cercetează totdeauna gândurile şi te previne dacă ele nu sunt bune sau sunt bune. Omul este apt de a primi orice. Curiozitatea lui depăşeşte capacitatea lui de înţelegere. De acest lucru se foloseşte demonul. Ii trimite gânduri care i se par foarte interesante, atractive…
R.B.: Pe care omul nu le poate filtra „din prima”, cu alte cuvinte.
Pr. V.P.: Ba le poate filtra! Dar, dacă mintea lui nu este ridicată la rugăciune, el nu are rugăciunea ca pavăză, Răzvan. Şi în clipa când a încetat rugăciunea, a început păcatul. Mintea noastră trebuie să fie totdeauna conectată la cele sfinte, trebuie să fie ocupată cu cercetarea dumnezeirii, nu cercetarea a ceea ce vedem şi ceea ce ni se pare. O altă ispită este credinţa aceasta că tu eşti deasupra celorlalţi prin ceva anume. Judecarea aproapelui, adică.
Când dreapta socoteală te părăseşte şi când smerenia te abandonează, când uiţi ceea ce spui în faţa Sfântului Potir: „Ştiu că eşti Fiul lui Dumnezeu cel Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu…” Uităm! Şi, fii atent, era un exemplu foarte frumos, în care un stareţ vine la o mănăstire. Se face masa de obşte în onoarea acestui stareţ, care era un stareţ obişnuit, nu era cine ştie ce părinte îmbunătăţit. Şi, bineînţeles, se serveşte vin la masă. Şi atunci când îi vine rândul să primească paharul cu vin, spune: „Eu nu beau vin”. Şi atunci, un bătrân se ridică şi îi spune: „Mai bine ai fi mâncat carne decât să te mândreşti că nu bei vin”.
R.B.: Pentru că era masa dragostei, a comuniunii, nu a orgoliului şi a superiorităţii…
Pr. V.P.: E foarte greu să avem discernământ acum, despre asta este vorba, pentru că dreapta socoteală ne-a cam părăsit. Totdeauna îi judecăm pe alţii. O foarte grea ispită a tuturor este lipsa de ascultare. Dar cei credincioşi care intră în Biserică, în lipsa de ascultare a duhovnicului, a preotului, în lipsa de ascultare simplă a pericopei care se citeşte în Biserică, în care sunt numai cuvinte dumnezeieşti, se umplu pe sine de judecăţi asupra altora. Biserica poate să fie plină cu oricine, cu orice fel de oameni. Nu mă interesează! Pe mine mă interesează slujba şi preotul.
Dacă eu sunt plin de judecăţi: „uite-o pe aia cum s-a îmbrăcat…” „uite-l şi pe ăia, pe ăsta îl ştiu…”, „uite-l şi pe preot, nu prea e atent astăzi…” – aşa n-o să ai niciodată cum să îţi educi dreapta socoteală, cum să te socoteşti pe tine ultimul dintre oameni.
R.B.: Părinte, aşa este. Dar smerenia nu poate fi o stavilă în calea dezvoltării personale, aşa cum se spune adesea?
Pr. V.P.: Niciodată!
R.B.: Ni se spune, insistent, că trebuie să fim încrezători în forţele proprii. Trebuie să-mi cunosc valoarea, trebuie să mă expun în calităţile mele, trebuie să fiu peste
toţi ceilalţi…
Pr. V.P.: In nici un caz peste toţi ceilalţi! Hristos a spus: „Vreţi să fiţi lângă Mine? Vreţi să fiţi cu mine?”… „Da!”… „Fiţi slugă tuturor! Pentru că Eu vă sunt slugă, pentru că Eu, Dumnezeu, am venit şi l-am pocnit pe dracu în cap. L-am pocnit cu Crucea pe care M-am aşezat. Cu jertfa Mea l-am pocnit. Cu Via Dolorosa. L-am dărâmat cu umilinţele Mele, cu durerile Mele”. Smerenia nu se obţine cu raţiune şi nu se obţine prin învăţături. Smerenia se obţine prin pocăinţă. Or, pocăinţa se obţine din suferinţă şi umilinţă. Niciodată altfel. Acestea te ridică! Sunt paradoxurile Ortodoxiei: „Fericiţi cei ce plâng. Fericiţi cei flămânzi!” – cum vorbeam la un moment dat…
R.B.: „Fericiţi cei prigoniţi…”
Pr. V.P.: „Cei prigoniţi pentru dreptate” şi aşa mai departe. Fericirile care par nebunie lumii. Crucea pare nebunie, a arătat-o clar Mântuitorul. Dar crucea este „armă
asupra diavolului”.
R.B.: Părinte, dar este şi un instinct propriu omului, acela de a avea mai mult, de a dori mai mult…
Pr. V.P.: Ei, acest instinct îl distruge pe om. Astea sunt păcatele „subţiri”…
R.B.: Nu se predă în şcoală asta. Este instinctul omului, al fiecăruia…
Pr. V.P.: Ba se preda în şcoală, în şcoala familiei…
R.B.: Bun, dar originea lui nu este aici, obârşia acestui sentiment, dorinţa de a te împlini, de a avea o carieră, de a fi peste toţi stăpân, pe cât mai multă lume, pe cât mai multe destine, averi, resurse…
Pr. V.P.: Nu, nu, nu! Faptul de a fi stăpân peste ceva e demonism! Incă o dată…
R.B.: Dar e în firea omului, părinte!
Pr. V.P.: Nu este în firea omului! A devenit, în timp… A devenit firea omului căzut, nu a fost în firea omului. Erau breslele pe vremuri…, erai ucenic, erai calfa. Ca să ajungi meşter, Răzvan, trebuia să fii cu adevărat meşter. Acuma nu mai e aşa. Dai puţin acolo, nişte parale, dă tăticu, dă mămica nişte bani şi am terminat facultatea. Şi m-am nenorocit. E ispită de la Satana, nu o să ajung niciodată stăpân! Ce stăpân o să fiu, că mă duc la interviu pentru angajare, nu? Te ascultă patronul: „Zi!”… „Păi, staţi să vedeţi, că mama, că tata…”; „Mulţumim, o să vă chemăm noi!” Şi zice apoi tânărul respectiv: „In România nu se găseşte, dom’le, de lucru. Mă duc în străinătate să curăţ closete, să îngrijesc bătrâni”… „E bine?!”… „E bine…” Nu e rău, e bine că munceşte…
R.B.: Cineva trebuie să o facă şi pe asta…
Pr. V.P.: Sigur că da! Am cunoscut români care s-au dus, de exemplu, în Spania. Erau nişte băieţei de pe-aici. Au învăţat meserie, i-au mirosit imediat spaniolii că sunt harnici, că sunt pricepuţi, i-au trimis la şcoală şi acuma sunt cum erau maiştri noştri. Unde? La metrou, care e sub pază militară. Au sigilii în mână, sunt aşadar oameni cu răspundere şi apreciaţi.
R.B.: Aşadar, într-un sistem cât de cât corect, oamenii îşi pot găsi propriul loc şi propria valoare…
Pr. V.P.: Prin muncă, prin simplitate, prin credinţă. Nu prin şmecherie. Nu să fiu puternic. Nu cum te îndeamnă ceilalţi: „Bă! Lasă, bă, dă-i încolo. Uite aicea, şpagă… Intri în gaşca noastră, mai facem una-alta, mai furăm. Toată lumea fură!” Păi, nu aşa, măi, tati, că nu ajungi nimica! Asta e pentru o clipă, să te păcălească dracul. Eu i-aş pune pe toţi să citească Faust, a lui Goethe, să vadă ce dă Satana. Dar cine mai citeşte azi ceva?
R.B.: Părintele Valerian, punem la inimă aceste cuvinte şi vom fi foarte atenţi la paza gândurilor, aşa cum aţi spus la începutul convorbirii noastre. Vă mulţumim foarte mult!
Pr. V.P.: Vă mulţumesc şi eu încă o dată şi nădăjduiesc să putem birui ispitele şi de dreapta şi de stânga!
Raspuns la nebunia lumii. Convorbiri duhovnicesti cu Parintele Valerian Paslaru, Editura Lumea Credintei, 2022