Cum să facem să scăpăm de efectele psihologice ale traumelor din viețile noastre, chiar dacă îi iertăm pe cei care ni le-au pricinuit?
Greșelile pe care le-am făcut ne revin în minte și provoacă traume psihologice
„Doamne, dacă exiști, luminează-mă și-Ți voi sluji din toată inima și din tot sufletul”
Mândria nu lăsa sufletul să o apuce pe calea credinței. Necredinciosului îi dau acest sfat: să zică „Doamne, dacă exiști, luminează-mă și-Ți voi sluji din toată inima și din tot sufletul”. Și pentru acest gând smerit și dispoziție de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreșit. Dar să nu spună: „Dacă exiști, pedepsește-mă”, căci dacă vine pedeapsa, se poate să nu ai puterea de a mulțumi lui Dumnezeu și să aduci pocăință.
Toţi avem o slăbiciune – dorinţa de a ni se da totdeauna dreptate
Îmi scrii despre o ciocnire neaşteptată cu sora ta… experienţa ne arată că mândria jignită, chiar şi pe cei mai apropiaţi îi aşează departe unul de celălalt.
Ce să faci? Toţi avem o slăbiciune – dorinţa de a ni se da totdeauna dreptate; şi prin această dorinţă îi supărăm şi pe alţii, şi pe oameni îi facem vinovaţi înaintea judecăţii lui Dumnezeu; pentru că, precum spune Sfântul Isaac Sirul, îndreptăţirea de sine nu este admisă în legea evanghelică…, ci se spune clar şi fară înconjur: „Cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt”.
Pe toate acestea le îngăduie Dumnezeu
Nu am nici cea mai mică îndoială că pe toate acestea le îngăduie Dumnezeu. După cum îngăduie bolile, aşa le îngăduie şi pe acestea. Omul contemporan, prin viaţa pe care o duce, creează contextul favorabil. Dumnezeu, însă, le îngăduie pe toate acestea pentru mântuirea noastră.
Te iert, te dezleg, îţi redau libertatea…
Există rugăciuni pentru cei care urmează să moară, de pregătire pentru această trecere spre cele veşnice. In primul rând, această pregătire constă în întoarcerea de la cele vremelnice la cele veşnice. Sfântul Serafim spunea înaintea morţii sale: „Trupeşte mă simt aproape de moarte, dar în duh sunt ca un nou-născut, simt toată noutatea şi prospeţimea unui început, nu a unui sfârşit.”
Superstițiosul vede pretutindeni stăpânirea puterilor întunecate și le atribuie acestora o putere mai mare decât puterii lui Dumnezeu
Superstiția este frică irațională de Dumnezeu, este întrecerea măsurii a cărei cale de mijloc o deține evlavia. Cel superstițios are conștiință temătoare din pricina lipsei dezvoltării duhovnicești și se teme de Dumnezeu, dar nu în chip cuvenit lui Dumnezeu. Are o concepție greșită despre proprietățile dumnezeiești și cugetă despre Dumnezeu lucruri nevrednice de El. Superstițiosul are mintea întunecată și gândirea confuză. Plutarh zice despre superstiție: „cumplit este întunericul superstiției, când omul cade în ea, îi confundă și îi orbește rațiunea în lucruri care au mai cu seamă nevoie de rațiune”.
Sfântul Ierarh Dionisie, Episcopul Cetății Albe-Ismail, prăznuit la Mănăstirea Suruceni
„Stea luminoasă te arăți pe cerul cel de taină, Ierarhe Dionisie, și ne ești călăuză nerătăcită, prin care calea de mântuire aflând-o, noi, cei credincioși, către Soarele slavei, Hristos cel viu, te rugăm să ne îndrumi, ca, prin tine, să dobândim și noi în Rai veșnica fericire.” (din slujba Sfântului Ierarh Dionisie)
Care este cea mai mare poruncă din Lege? Predica Sf. Nicolae Velimirovici la Duminica a XV-a după Rusalii
Un învăţător de Lege, ispitindu-L pe lisus, l-a întrebat: învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? — zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David, Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. (Matei 22, 35-46)
Moartea atacă necontenit pe om și din afară și dinăuntru
Viața pământească a omului nu este altceva decât o neîncetată luptă cu moartea, cu înainte mergătorii ei, cu însoțitorii ei și cu oștirile ei. Aici nu există nicicând armistițiu, și cu atât mai puțin pace. Moartea atacă necontenit pe om și din afară și dinăuntru.
Din afară prin ispite, iar dinăuntru prin bolile văzute și nevăzute. Și toate acestea: ispitele, păcatele, bolile nu sunt nimic altceva decât dinții morții care doboară neîncetat pe om, și din afară și dinăuntru.
Pentru om cea mai mare pedeapsă este ca Dumnezeu să-l lase propriei voi
Pentru om cea mai mare pedeapsă este ca Dumnezeu să-l lase propriei voi. În epoca noastră, care a lepădat pe Hristos, nimeni nu înţelege această părută robie.
În timpul Sfintei Liturghii are loc un schimb de viață
Îi dăm lui Dumnezeu o bucățică de pâine și un pic de vin – de fapt acestea sunt mai nimic. Nu au mare valoare. Dar ce le face să fie valoroase este ceea ce creștinii aduc în inimile lor și că transmit prin aceste daruri toată credința lor, toată smerenia lor, toată pocăința lor, toate așteptările lor de la Dumnezeu și toată viața lor pe care o pun în aceste daruri și îi spun lui Dumnezeu:
Nunta ca taină
Este un fapt binecunoscut că astăzi căsătoria trece printr-o criză. Acest lucru este adeverit de numărul mare de divorțuri, dar și de mulțimea de perechi care, fără să mai ajungă la divorț, trăiesc în concubinaj și nu găsesc nici o fericire și nici o bucurie în legăturile lor.
Harul Domnului e nesfârșit de dulce
Era odată un suflet păcătos pe care Domnul l-a chemat la pocăință și acest suflet s-a întors spre Domnul Care l-a primit cu milostivire și i S-a arătat lui. Domnul e atât de milostiv, smerit și blând. Pentru nesfârșita Lui bunătate, El nu și-a adus aminte de păcatele lui, și acesta L-a iubit și se avânta spre El cum zboară pasărea din colivia ei strâmtă spre tufișurile înverzite.
Nu e cu putință să învețe cineva prin sine însuși știința virtuților
Nu e cu putință să învețe cineva prin sine însuși știința virtuților, chiar dacă s-au folosit unii de cercare ca de un învățător. Căci a lucra de la sine și nu după sfatul celor ce au călătorit mai înainte înseamnă a fi plin de părerea de sine sau, mai bine zis, a o naște pe aceasta. Căci dacă: „Fiul nu face de la Sine nimic, ci precum L-a învățat pe El Tatăl, așa face” (Ioan 14, 30), iar „Duhul nu va grăi de la Sine” (Ioan 16, 30), cine a ajuns la o așa de mare înălțime a virtuții, ca să nu mai aibă trebuință de altcineva să-l învețe?
Cum poate cineva, când îl grăiesc de rău şi-l umilesc, să nu se mânie?
Într-adevăr, a adăugat Avva Zosima, cel care doreşte calea cea strâmtă cu adevărat se mustră aspru pe sine când se tulbură şi se mustră neîncetat: Ce te înfurii, suflete al meu? Ce te tulburi şi spumegi? În acest fel arăţi că eşti bolnav! Dacă n-ai fi, nu te-ar durea!
Cum să deosebim gândurile ce vin din afară de cele ce se nasc în inima noastră?
În pustie, Hristos pune împotriva ispitelor diavolului o lepădare imediată, dând chiar şi temeiurile teologice ale răspunsului Său. Este o dăscălie pentru noi. Ori de câte ori ne vine vreun gând rău, trebuie să-l lepădăm îndată, să nu ne îngăduim a intra în dialog cu el. Aceasta însă nu se poate însuşi decât printr-o îndelungată nevoinţă şi prin lucrarea harului în noi.
Dacă eu sunt al lui Dumnezeu, Domnul mă va ocroti și mă va mângâia
Hristos să fie în mijlocul nostru, dragă mamă!