Poetul Mihai Eminescu are o poezie în care spune așa: „Cu mâine, zilele-ți adaugi,/ Cu ieri, viața ta ți-o scazi, / Având cu toate astea-n față,/ De-a pururi, ziua cea de azi.”
Așa e rânduiala lui Dumnezeu, ca cele ce le trăim să treacă și să și rămână, să treacă și să se adauge la ceea ce suntem fiecare dintre noi. S-au înscris în existența noastră anii vieții noastre și, cu tot ce-am agonisit în viața noastră, stăm în fața viitorului. Viitorul nu ni-l cunoaștem, dar ni-l pregătim; ni-l pregătim în ziua de azi, pentru că prezentul este vremea noastră. Și fiecare zi o trăim ca azi pentru că timpul nostru-i timpul prezent. Cu trecutul ne prezentăm în fața viitorului pe care ni-l pregătim în prezent.
Iubiți credincioși, eu nu cred că există un cuvânt mai fericitor pentru un credincios adevărat decât cuvântul că Dumnezeu este Tatăl nostru. E mare lucru să te știi ocrotit de un Tată bun.
Așa trebuie să fie Dumnezeu pentru fiecare dintre noi: nu doar atunci când avem bucurii și succese, nu doar atunci când ne merge bine avem Tată pe Dumnezeu, ci și când ne încearcă, și când ne trimite situații de verificare, de cercetare pentru noi înșine, și când avem insuccese, Dumnezeu este Tatăl nostru.
Aminteam odată o întâmplare pe care a povestit-o cineva care voia să statornicească în mintea omului gândul că noi suntem fiii lui Dumnezeu. Un om, având un copil în brațe, mergea undeva la o stațiune. A coborât din tren și având bagaje, a chemat un hamal. Și hamalul a vrut să-l ajute și cu copilul atunci când a luat bagajele. Însă tatăl a spus: „Nu! Pe copil îl duce tata”. Tare mult mi-a plăcut atunci acest cuvânt.
Așa suntem și noi, duși de Dumnezeu. Când? Când suntem ascultători de Tatăl nostru. Dumnezeu rămâne Tată și când nu suntem ascultători, El nu încetează niciodată să fie Tatăl nostru. Și pe copil îl duce Tata. Dacă nu-l duce în brațe, că-i mare și nu-l mai poate, îl duce de mână, dar nu-l lasă, nu-l părăsește, îl ajută. Când îl ajută? Când copilul vrea să trăiască o viață fără prihană, o viață cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu.
Să avem rugăciunea „Tatăl nostru” ca îndreptar de viață pentru anii câți vor mai fi și pentru veșnicia noastră în sensul acesta:
Dacă cerem de la Dumnezeu să ne ferească de cel rău, și noi să ne ferim de răul din gând, din cuvânt și din faptă, să nu înmulțim relele, ci să înmulțim cele bune.
Dacă cerem de la Dumnezeu să nu ne ducă în ispită, să nu căutăm nici noi prilejurile de ispită, de confuzie, de nedumerire, prilejurile care pot duce spre păcat.
Dacă ne-a învățat Domnul nostru Hristos să zicem „Și ne iartă nouă păcatele noastre precum și noi iertăm greșiților noștri”, să ne angajăm mai mult la iertare.
Dacă ne-a învățat Domnul Hristos să cerem pâinea noastră cea de toate zilele, să ne silim și noi să facem ceva pentru a avea această pâine, fie că e Sfânta Euharistie, fie că e cuvântul lui Dumnezeu – care-i tot o hrană pentru suflet, fie că e pâinea cu care ne hrănim și prin care ne întreținem viața.
Ne-a învățat Domnul Hristos să cerem să se împlineacă voia Lui, aici pe pămânr, așa cum se împlinește și în cer. În cer, toți se supun lui Dumnezeu. Și noi, cu inimă curată, să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Să vrem să se înmulțească binele în această lume. Să ne silim să aducem în conștiința noastră în primul rând, împărăția lui Dumnezeu și apoi în jurul nostru, ca să fim preamăritori de Dumnezeu.
V-aș pune la suflet gândul acesta, să nu-l uitați: Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru, iar pe copil îl duce Tata, nu-l lasă la nimeni. În toată vremea vieții noastre să împlinim tot ce putem să împlinim. Silințele noastre cele bune să ne pregătească ani buni și fericiți, zile bune, viitorul, așa cum dorim să-l avem!
Din „Gândiți frumos”, arhimandrit Teofil Părăian, Edit. Teognost, Cluj – Napoca, 2006, p. 199-207