Omul creştin trebuie să măsoare, să cântărească iubirea lui Dumnezeu şi să ia poziţia cuvenită. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este să-L mulţumească pe Dumnezeu. Dumnezeu este mulţumit când omul face voia Lui, adică atunci când împlineşte poruncile Lui. Porunca dragostei şi porunca smereniei. Când omul are smerenie şi dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.
Crucea este blestemul cel mare, este pedeapsa cea mai grozavă, cea mai înjositoare, destinată celor mai răi nelegiuiţi. Or, Dumnezeu, în mila Lui, a luat asupra Lui acest blestem şi din ea a făcut cinstea cea mai mare, căci crucea este semnul Fiului Omului; este semn de binecuvântare, armă de nebiruit împotriva diavolului.
Nu toate sufletele sunt la fel de puternice: unele sunt tari ca piatra, altele slabe ca fumul. Asemenea fumului sunt sufletele celor mândri; aşa cum vântul poartă fumul încotro bate el, tot aşa şi pe ele vrăjmaşul le trage unde vrea el, pentru că sau n-au în ele răbdare, sau vrăjmaşul le amăgeşte uşor. Dar sufletele smerite păzesc poruncile Domnului şi stau în ele neclintite ca în mare o stâncă de care se sparg valurile. Ele s-au predat voii lui Dumnezeu şi cu mintea lor îl văd pe Dumnezeu şi Domnul le dă harul Duhului Sfânt.
Întotdeauna trebuie să cerem de la Domnul pacea sufletului ca să împlinim mai uşor poruncile Domnului; fiindcă Domnul iubeşte pe cei ce se străduiesc să împlinească voia Lui şi astfel ei află mare odihnă în Dumnezeu.
Lucrarea trezviei îl conduce pe trezvitor la vederea duhovnicească, de aici la înţelepciune, apoi la dragoste şi din dragoste izvorăşte erosul divin. Curăţia a fost o consecinţă firească a acestei lucrări a trezviei. Atât curăţia sufletească cât şi cea trupească au venit ca rod al trezviei. În timp ce asceza trupească Părinţii se străduiau până la moarte şi sufereau enorm, lucrarea trezviei a înlăturat aproape toată truda şi nevoinţa.
Ziua în sine este binecuvântată de Dumnezeu. Oare nu înseamnă aceasta că tot ceea ce conţine ea, tot ceea ce s-a petrecut cu noi în decursul ei este după voia lui Dumnezeu? Dacă crezi că lucrurile se întâmplă datorită sorţii înseamnă că nu crezi în Dumnezeu. Iar dacă primim tot ceea ce se întâmplă şi pe tot omul care vine la noi în acest duh, vom vedea că suntem chemaţi să facem lucrarea Domnului în orice moment şi în orice împrejurare a vieţii noastre.
Ce căutăm noi în lumea aceasta? Căutăm slava care trece și nu-i rămâne nici urma?
Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este cea mai impresionantă prezenţă omenească din istorie. Părinţii imnografi şi teologi ai Bisericii noastre nu ezită să o compare cu îngerii, pentru a evidenţia sfinţenia persoanei sale: „cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.
Dacă cele nouă cete ale îngerilor ar cădea din Cer și ar deveni demoni, dacă toți oamenii ar deveni răi, dacă toate făpturile, cerul, luminătorii, preoții, animalele s-ar lepăda de Dumnezeu – toate aceste rele ale făpturilor, comparate cu plinătatea sfințeniei Născătoarei de Dumnezeu, nu ar fi posibil să-L întristeze pe Dumnezeu. Deoarece numai Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu a fost în măsură să-L mulțumească pe Dumnezeu în toate. Numai aceasta, stând între Dumnezeu și oameni, pe Dumnezeu L-a făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fii ai lui Dumnezeu. (Sfântul Nicodim Aghioritul)
Cât de mare este compătimirea lui Dumnezeu față de starea noastră nenorocită, adică față de neatenția noastră pentru purtarea Lui de grijă, când Dumnezeu spune: Iată, stau la ușă și bat!, înțelegând prin ușă cursul vieții noastre, încă neînchisă de moarte…
Ţine minte chipul smereniei: trupul tău este luat din pământ şi în pământ va merge iarăşi. Ai fost adus întru fiinţă din nefiinţă şi neştiut îţi este unde vei merge – unde vei fi rânduit de Dumnezeu. Nu tu însuţi te-ai adus la fiinţă şi nu știi unde te vei strămuta după fiinţarea vremelnică de aici.
Într-o mănăstire trăia un preot foarte evlavios (întâmplarea mi-a relatat-o fericitul părinte Gavriil, care a fost mulţi ani stareţul sfintei mănăstirii Dionisiu, din Muntele Athos). Acesta era puţin învăţat, dar avea o credinţă puternică, virtute pe măsură şi multe nevoinţe duhovniceşti.
Domnul a dat pe pământ pe Duhul Sfânt şi cei în care Acesta viază simte în el raiul. Vei zice poate: „De ce nu este şi în mine un asemenea har?” Pentru că nu te-ai predat voii lui Dumnezeu, ci trăieşti după voia ta.