Plata înfrânării este nepătimirea, iar a credinţei este cunoştinţa. Iar nepătimirea naşte discernământul, iar cunoştinţa, iubirea pentru Dumnezeu.
Cuvintele plata înfrânării este nepătimirea înseamnă că harisma, darul lui Dumnezeu pentru înfrânarea pe care o face omul, este nepătimirea. Nepătimirea nu există fără înfrânare, dar nu înfrânarea aduce nepătimirea. Dacă presupunem că s-ar întâmpla aşa ceva, atunci am avea un fel de dualism în om, şi ar avea dreptate dualiştii, cei care cred ca răul e localizat, în general, în trup. Dualiştii consideră că există două principii în viaţa omenească: unul bun şi altul rău. De aceea ei spun că trebuie să-ţi chinui trupul, să-l supui, să-l stăpâneşti, ca să poţi fi liber. „Loveşte-ţi trupul, umileşte-l, fă-l să doară, chinuie-l – zic ei -, ca să se arate frumuseţea sufletului!”
Ai, de exemplu, ispite trupeşti. Ei spun să-ţi chinui trupul, ca să nu ai ispite. Ispitele însă nu sunt în trup, ci, în esenţă, se află în suflet şi nu îl au ca pricină pe omul din faţa ta, ci se ascund în tine. Tu eşti de vină că ai ispita, şi nu celălalt. Există o deplină unitate între suflet şi trup.
Atunci, ce este înfrânarea? Este expresia gândului meu, a dorinţei mele, a hotărârii mele de a dobândi nepătimirea. Când vreau să-mi dai ceva, o să-ţi întind mâna în chip de rugăminte. Cerşetorul aşa face. Când vreau să-ţi arăt cât de mult te iubesc, te voi îmbrăţişa şi te voi săruta. Îmbrăţişarea şi sărutul meu sunt expresia iubirii mele. La fel este şi înfrânarea: o expresie a dorinţei după nepătimire. Nu că înfrânarea dă nepătimirea, după cum nici mâna nu mi se umple de bani dacă o întind, ci trebuie să vrei să-mi pui ceva în ea. Prin urmare, Dumnezeu îi dă omului ceea ce doreşte, pentru că omul este văzut potrivit cu ceea ce are înlăuntru, cu dorinţa lui, iar Dumnezeu este Cel care îi cercetează inima (cf. Ps. 7,10). De vreme ce inima lui exprimă dorinţa după nepătimire, Dumnezeu îi dă de îndată ceea ce cere. Răspunsul lui Dumnezeu la dorinţa omului este un fel de venire a lui Dumnezeu către om.
Plata înfrânării este nepătimirea. Vrei să ajungi nepătimaş? Este foarte uşor: înfrânează-te! Dar înfrânează-te exprimând această dorinţă, fără să crezi că vei depăşi prin osteneala ta trupul sau neputinţa sau egoismul sau orice altceva. Tu nu poţi să faci nimic. Purceluşul, oricât s-ar rostogoli pe o pajişte curată, tot purceluş rămâne, iar tu, oricât te vei înfrâna, o să rămâi tot un om tăvălit în păcatul tău şi în răutatea ta. Asceza ta nu are nicio legătură. Trebuie să vină Dumnezeu, să Se amestece în sufletul tău şi să scoată din el tot răul care se află înăuntru. Eu le fac pe toate acestea, aşa cum spuneam mai înainte, aşteptându-L pe Dumnezeu şi zicând: „Dumnezeul meu, eu nu sunt nimic! Tu, însă, dă-mi nepătimirea!”
Ce este nepătimirea? Pentru început, este nelucrarea patimilor care se află în mine. In continuare, nepătimirea înaintează – adică, Dumnezeu înaintează – si are loc înlăuntrul meu o dezrădăcinare a fiecărei rădăcini, a fiecărei patimi. Aşa cum mintea mi se goleşte, rămâne goală şi intră în ea Dumnezeu, tot aşa şi sufletul meu se izbăveşte de tot răul, de fiecare rădăcină a patimilor, iar eu, atunci, nu mai am înlăuntrul meu niciun element pătimaş, păcătos.
De exemplu, văd pe cineva, şi îndată îmi apare o poftă rea. Această poftă vicleană nu provine de la femeia pe care am văzut-o, ci provine de la patima dinlăuntrul meu, care, îndată ce văd femeia, zâmbeşte şi vrea să meargă lângă ea, păşeşte spre păcat. Acum însă, când am ajuns nepătimaş, oricât aş vedea-o, nu am niciun fel de mişcare lăuntrică, nu există nimic corespunzător în mine, nu există nicio proiecţie, nicio ieşire dinăuntru, nu există acea posibilitate care dă naştere înăuntrul meu la ceva. Aşa cum autoturismul are un buton pe care îl apeşi şi se deschide uşa – există o corespondenţă: dacă nu ar exista uşa, butonul nu ar deschide nimic, şi dacă nu ar exista butonul, nu s-ar deschide uşa -, tot aşa şi femeia, dacă nu există patimă, nu-mi va stârni nicio patimă, nu mă va duce la păcat, nu-mi va crea dispoziţia de a avea gânduri, poftă, dorinţă.
Acum, când am nepătimirea, nemaiexistând rădăcina, rămân nepătimaş şi spun: „Ia uite ce om frumos!“, pentru că am minte şi văd dacă este frumoasă sau urâtă.
Prin urmare, nepătimirea înseamnă că nu am patimi înlăuntrul meu, nu sunt îmboldit de către patimi, sunt nelucrător şi cu totul mort în ce priveşte răul. Prin urmare, nepătimirea nu înseamnă că îmi strunesc trupul, egoismul, patimile. Strunirea este ceva care îl poate readuce pe om la rău, ba chiar să-i facă şi rău. De asemenea, nepătimirea nu este o respingere a patimilor, pentru că respingerea este o simţire mincinoasă şi, în esenţă, este cel mai mare rău pe care omul îl poate face. Nepătimirea este desăvârşita eliberare a omului şi revenirea sufletului la vechea frumuseţe.
[Plata] credinţei este cunoştinţa. Ce înseamnă această propoziţie? Ce însemnează credinţă, cunoştinţă? „Acum rămân credinţa, nădejdea, iubirea, spune Apostolul Pavel (1 Cor. 13, 13).
Credinţa este o reprezentare, o esenţializare, o punere în lucrare, pentru mine, a unui lucru existent sau inexistent, dar nevăzut. „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut“, zice Domnul (In. 20, 29).
Credinţa este ipostasul, reprezentarea unui lucru nădăjduit, care va fi. Nădăjduiesc că voi câştiga împărăţia cerurilor. împărăţia cerurilor există, dar pentru mine va deveni realitate în veşnicie – cred(asta. Nădăjduiesc că Dumnezeu mă va scăpa de boală. Nu pot însă să spun că nădăjduiesc în Dumnezeu. Cred în Dumnezeu, că Dumnezeu este prezent, că Dumnezeu este Dumnezeu. Când spunem: „Nădăjduiesc în Dumnezeul, înţelegem asta: „Nădăjduiesc că Dumnezeu îmi va da în viitor ceea ce vrea să-mi dea.” Credinţa şi nădejdea sunt proiectarea sinelui meu către Dumnezeu, în prezent şi în perspectiva viitorului.
Adeseori spunem: „Cred că se va întâmpla ceva“, în loc de: „Sper că se va întâmpla”. Suferim de o anume necunoaştere a sensului cuvintelor. Verbul „cred” se referă la cunoaşterea iubirii şi puterii lui Dumnezeu. Le cunosc, cred, Doamne, cred că asta îmi vei face şi, prin urmare, nădăjduiesc că se va împlini! Credinţa se referă la Dumnezeu, Care poate să o împlinească şi vrea să o împlinească, iar nădejdea se referă la ceea ce va face Dumnezeu cu mine. Credinţa există, nădejdea se va concretiza.
Dar iubirea ce este? Este deplina chemare, înclinaţie, întoarcere a omului spre Dumnezeu şi unirea lui cu El în prezent, unire care va continua să se dezvolte şi se va desăvârşi în eshaton. Asta înseamnă „îl iubesc pe Dumnezeu”.
Cunoştinţa ce este? Prin credinţă, ceea ce nu văd este, pentru mine, prezent. Nu-l cunosc, dar cred în existenţa lui. Văd Sfânta Treime? Nu înţeleg în ce fel Sfânta Treime este una? Înţeleg cum S-a pogorât Fiul din ceruri, a venit pe pământ fără să-Şi părăsească vreodată Tatăl? Nu înţeleg, dar cred! Cunoştinţa, adică, este vederea duhovnicească a acestei taine, intrarea mea în taină şi revelarea ei în mintea mea. De exemplu, pe tine te recunosc auzindu-te la telefon. „Ce mai faci? Cum eşti?”; „Mi-e dor de tine!”, îmi zici. Iar eu îţi răspund: „Te iubesc! Când o să ne vedem?” Când ne vom întâlni însă, atunci te văd, te redescopăr cu adevărat, te recunosc. „A eşti cutare! Bine, acum putem să ne căsătorim!”
Sfântul Maxim numeşte aici „cunoştinţă” revelarea lui Dumnezeu în ochii mei. Când avem o astfel de credinţă – aşa cum spune aici Sfântul -, care este un dar al lui Dumnezeu făcut dispoziţiei mele, atunci Dumnezeu adaugă, ca dar credinţei noastre, cunoştinţa tainelor, cunoştinţa lăuntrului Său, cunoştinţa dumnezeiască. Dar poate omul să dobândească o astfel de cunoştinţă? Desigur! De ce ne-a creat Dumnezeu? Ca să ne tiranizeze? Ca să ne ţină orbi? Ca să fim nişte cârtiţe? Nu! Dar când cineva crede că poate să dobândească o astfel de cunoştinţă, şi o vrea, şi o urmăreşte cu adevărat, potrivit cu voinţa şi cu porunca lui Dumnezeu, atunci i-o dă. Fără aceste elemente însă, Dumnezeu nu o dă. O va da în eshaton, dacă va exista dispoziţia pentru ea.
Credinţa este o deschidere a ochilor, care poate avea loc treptat, adică să se producă un adaos la credinţă. Fiecare treaptă este credinţă, dar care are o sporire. Vii şi îmi spui: „Ce înseamnă asta? Să vină să mă lovească! O să le dau una…!” Atunci eu îţi spun: „Copilul meu, ce ai de pierdut? Tu mergi în cer.” Iar tu îmi zici: „Într-adevăr, aveţi dreptate!” – şi nu mergi să-l mai baţi pe celălalt. După o lună, te întorci şi-mi spui: „Auzi acolo, mi-a dat o palmă, m-a jignit în faţa oamenilor!” Iţi spun: „Bunul meu copil, cum te-a jignit? Tu eşti trupul lui Hristos, mădular al lui Hristos (cf. Ef. 5, 30). Poate fi jignit Hristos? Cum simţi că eşti jignit? Numai ceea ce îl jigneşte pe Hristos te jigneşte şi pe tine. Dacă Hristos spune să întorci şi celălalt obraz (cf. Mt. 3, 39), înseamnă că Hristos preţuieşte asta, prin urmare te preţuieşte şi pe tine.” ,Aveţi dreptate”, zici, şi mergi să-i mulţumeşti aceluia că ţi-a dat o palmă. Aşa are loc înaintarea. Astfel, trecem de la credinţă la credinţă, de la înţelegere la înţelegere. De fiecare dată spunem că am crezut, în înţelesul că există o anumită cultivare a credinţei. Nimic nu este desăvârşit în această viaţă. Toate au limita lor şi toate se vor desăvârşi numai în împărăţia lui Dumnezeu.
Iar nepătimirea naşte discernământul. Aici trebuie să fim atenţi la următorul lucru: Sfântul nu spune că plata nepătimirii este discernământul, ci că nepătimirea naşte discernământul. Discernământul este opusul răutăţii sau al lipsei de judecată, faptul de a înţelege cu precizie ceea ce vrea Dumnezeu. Pentru că sufletul meu este cu totul curat, ochiul minţii mele nu este atras de nimic şi nu se toceşte, nu este influenţat, nici întunecat de vreo patimă, şi de aceea vede limpede. Văd că lucrul acesta e păcat. îl părăsesc. Celălalt, care nu s-a izbăvit însă de patimi, suferă de o slăbire a vederii, le vede pe toate foarte diferit şi greşeşte.
Dacă nu văd clar, atunci poate să intervină egoismul şi să spun: „Nu, domnule, eu sunt creştin, nu fac ceea ce îmi ceri!” Dimpotrivă, când sunt nepătimaş, am siguranţă, îmi dau seama imediat ce trebuie să fac. Să luăm un exemplu. La un moment dat, acolo unde mă aflu, primesc o palmă. Ce-a fost asta? Nălucire? Boală a minţii, a sufletului meu? Satana? Cum să-ţi dai seama tu, care eşti pătimaş? Dar cine este curat, îndată ce-i spui, imediat va înţelege dacă a fost de la satana, de la vreo boală sau vreo nălucire. Alt exemplu. Simţi înlăuntrul tău iubire pentru un anumit om. Este această iubire curată sau nu? Nu înţelegi, pentru că multa dorinţă te face să crezi că iubirea ta este bună. Cel nepătimaş însă îşi dă seama. Prin urmare, discernământul şi siguranţa care însoţeşte discernământul sunt un rod al nepătimirii.
Iar cunoştinţa [naşte] iubirea pentru Dumnezeu. De ce naşte cunoştinţa iubirea pentru Dumnezeu? Eu, care nu am cunoştinţa, nu pot să-L iubesc pe Dumnezeu? Tu poţi să simţi iubirea lui Dumnezeu, aşa cum a spus mai sus şi Sfântul, dar, pentru a-L iubi, trebuie să-L cunoşti. Ai auzit ce ţi-am spus mai înainte despre iubire? Vorbim la telefon foarte frumos, dar, când te văd, o să-ţi spun: „Bine, acum putem să ne căsătorim!” Acum, când te-am revăzut şi te-am cunoscut mai bine, acum te-am iubit şi pot să-ţi spun „da”. Aşa este şi cu Dumnezeu!
Iubirea pentru Dumnezeu, ziceam mai înainte, este desăvârşita unire, nunta desăvârşită, împreunarea mistică, unificarea mistică, îndumnezeirea mea, unirea mea cu Dumnezeu, dispariţia sinelui meu, afundarea sinelui meu în Dumnezeu. Rămâne, bineînţeles, ipostasul meu, adică rămân ca persoană, dar voinţa mea, dorinţa mea, lucrarea mea, toate se identifică cu Dumnezeu. „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20). Mare lucru! Se săvârşeşte o nuntire deplină, a cărei umbră este orice nuntă pământească, iar tipul ei este fecioria. Cum mă voi îndrepta fără iubire către această unire deplină? Iubirea mă va uni. Prin urmare, iubirea este elementul unificator, este unirea celor două persoane, a lui Hristos şi a omului.
Dar cum se va petrece aceasta dacă nu-L voi vedea, dacă nu-L voi cunoaşte mai întâi pe Dumnezeu? Iubirea desăvârşită este iubirea pe care o au cei desăvârşiţi, cei care îl văd pe Dumnezeu, iar această vedere este o deschidere a ochilor sufletului înaintea lui Dumnezeu, este cunoştinţa. Fiindcă această deschidere este a celor desăvârşiţi, Dumnezeu dă, prin iconomie, un anumit grad de cunoaştere, mai mic sau mai mare, fiecărui om, sub forma unui fel de înţelepciune – nu de cunoaştere – a unui fel de deschidere a raţiunii, un fel de luminare a omului, de plinătate, de bucurie, de ceva pe care îl simt înlăuntrul meu. Acestea îmi dau o oarecare cunoaştere a lui Dumnezeu, şi această cunoaştere îmi dă o anume iubire pentru Dumnezeu. Desigur că nu este cea desăvârşită, dar este şi ea o iubire şi o legătură cu Dumnezeu – „unul treizeci, altul şaizeci, altul o sută“ (Mt. 13, 23).
Ajungând la iubire, ajungem la deplinătate. Acum putem să spunem: „Iubeşte şi fa ce vrei!“ Când II iubeşti pe Dumnezeu, nu eşti subordonat niciunei legi, niciunei rânduieli legale, eşti un „dumnezeu“ ( 1 Tim.l, 9). Viaţa ta este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (1 Col. 3, 3)!
Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Editura Sfântul Nectarie