„Uneori, când cineva nu înţelege cu binele, Dumnezeu îngăduie să treacă printr-o încercare, ca să-şi revină. Dacă n-ar exista o durere, o boală cât de mică, atunci oamenii ar ajunge ca fiarele şi nu s-ar mai apropia de Dumnezeu“ spunea iubitul nostru Sfânt Paisie Aghioritul.
Citind istorioarele de mai jos, ne umplem de bucurie şi de nădejde: sfinţii sunt lângă noi, dragostea lor ne tămăduieşte trupeşte şi sufleteşte, ne preschimbă vieţile şi ne aruncă, din hăurile iadului, în braţele Domnului. (A.S.)
„Să vii la mormântul meu şi te voi face bine”
În decembrie 1996, la doi ani după moartea Stareţului Paisie, eram în pangarul Mănăstirii din Suroti. Acolo se mai aflau doi soţi cu fetiţa şi bunicul, două femei de vârstă mijlocie şi un tânăr. Dintr-odată au auzit toţi un strigăt puternic. Una din femei căzuse la podea şi se lovea, urlând sălbatic, îşi sucea violent capul la stânga şi la dreapta. Era o privelişte cumplită. Mama şi-a scos repede fetiţa din pangar, iar ceilalţi încercau s-o ajute pe femeia de pe jos. Atunci aceasta a început să zbiere din rărunchi cu glas fioros de bărbat: „O să vă stăpânesc pe toţi care nu vă supuneţi mie! O să vedeţi voi! Nu mai e mult până ce-mi voi pune semnul pe mâinile tuturor, şi ale voastre! Şi toţi o să vă închinaţi mie, ticăloşi ce sunteţi!“ – şi a continuat apoi să-i ocărască pe oameni.
Dintr-odată, chipul femeii căzute pe jos s-a umplut de groază şi a început să facă spume la gură. Glasul bărbătesc care ieşea din ea a răcnit: „Paisie, nu mă arde, nu mă arde! Ştiu că vrei să mă trimiţi înapoi în măruntaiele iadului, de-aceea mă tot aduce ticăloasa asta la mănăstiri. De ce-o ajuţi, Paisie? Mă arzi, mă arzi!“. Apoi a început să guiţe puternic. Femeia se lovea cu capul de podea aşa de tare, încât ne-am temut că-şi va sparge craniul. Ne era tuturor limpede că era chinuită de un drac.
Glasul diavolului a început din nou să strige: ,Acum a venit şi Maria! Mă arzi, Paisie!“. A mai scos un strigăt puternic, apoi a leşinat, rămânând nemişcată. Oamenii din jur s-au apropiat încet şi au acoperit-o cu hainele lor. După ce şi-a revenit, au ajutat-o să se ridice. Femeia plângea încetişor. Apoi a început să aducă mulţumiri din adâncul inimii: „Mulţumesc, Părinte! Mulţumesc, Doamne!” — spunea neîncetat, cu mare recunoştinţă. S-a dus înaintea icoanei lui Hristos şi a Sfintei Sale Maici şi a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, cum de m-ai primit pe mine, nevrednica? Îţi mulţumesc, Doamne! Îţi mulţumesc, Părinte Paisie! Dumnezeule, sunt nevrednică de ajutorul Tău!“.
Toţi au rămas mişcaţi de cele văzute. La plecare, femeia ne-a spus tuturor că Stareţul Paisie i se arătase în vis şi-i spusese: „Să vii la mormântul meu şi te voi face bine“. Imediat ce ajunsese la mănăstire, a întrebat unde e mormântul Stareţului, i s-a închinat şi apoi s-a dus la pangar, unde s-au petrecut cele întâmplate.
P.A.
„Am văzut totul cu ochii mei”
Într-una din multele mele vizite la Stareţul Paisie, l-am luat cu mine şi pe fiul meu, Konstantinos. I l-am prezentat Stateţului: „Konstantinos, căţărătorul pe munţi. Face o echilibristică foarte periculoasă pe stânci“.
„Konstantinos“, i-a zis atunci Stareţul, „te poţi sui pe munţii cei duhovniceşti, fiindcă aşa vei fi mai aproape de Dumnezeu. Dar să nu te mai caţeri pe stânci, pentru că asta îţi hrăneşte mândria“. A stat apoi mult de vorbă cu el, dându-i exemple din viaţa sa, pe când era în armată. Când ne-am despărţit, la poarta colibei, l-a sărutat pe Konstantinos pe creştet şi i-a mai zis odată: „Să nu te mai ocupi cu alpinismul. Dar să ţii minte că, dacă totuşi vreodată te vei încăpăţâna s-o mai faci, eu mă voi ruga pentru tine“.
Ei, aşa se face că, pe baza acestei portiţe lăsate de Stareţ, Konstantinos – fără să ne spună nimic – a continuat să practice alpinismul.
În septembrie am mers din nou la Stareţ. La colibă erau o mulţime de oameni, dar, de îndată ce m-a văzut, mi-a spus: „Să mă aştepţi, trebuie să-ţi zic ceva important!“. Când curtea s-a golit de vizitatori, Stareţul mi-a zis: „Konstantinos a căzut pe când se căţăra pe o stâncă. Erau douăzeci de metri de la o ancoră la alta, dar Preasfânta l-a ţinut în braţe. Am văzut totul cu ochii mei“.
Imediat ce am ajuns din Sfântul Munte acasă, l-am sunat pe Konstantinos la Athena, acolo unde era student. „Kostas“, i-am zis, „ai avut oare o cădere în gol în timpul unei căţărări?” . „Da, de unde ştii?“, mi-a răspuns el, surprins. „Uite, ştiu!“. „Nu cumva eşti la Stareţul Paisie?”. I-am zis că tocmai mă întorsesem de la el. Atunci Konstantinos mi-a strigat: „Să te duci să-i mulţumeşti din partea mea! Şi să-i mai spui că-mi vând chiar acum tot echipamentul de căţărare şi n-o să mai fac alpinism în viaţa mea!“. Şi aşa a şi făcut.
Mattheos Golias, Ioannina
„De-aş şti că voi simţi din nou bucuria aceasta”
Sufeream de la vârsta de 12 ani episoade de îndrăcire. Viaţa mea devenise un chin. După ce mi se citeau rugăciunile de izgonire a diavolului, mă simţeam de parcă mă bătuse cineva.
În prima Duminică a Postului Mare din 1995, Părintele meu duhovnic a hotărât să mergem la priveghere la Mănăstirea Suroti. Chiar înainte să plecăm, am simţit în mine o luptă cumplită. În timpul privegherii n-am simţit nici cea mai mică oboseală. Stăteam în mijlocul bisericii cu faţa la pământ, iar maicile în jurul meu. După priveghere a început slujba sfinţirii mici a aghiasmei. Atunci am devenit sălbatic, dar m-au dus la sfintele moaşte ale Cuviosului Arsenie Capadocianul.
Vă mărturisesc, cutremurându-mă, că, pentru prima dată, am simţit că ard. La sfârşit am îngăimat: „Pa… Pa…“. Stareţa m-a întrebat: „Paisie?“. Am dat din cap că da. În acea clipă m-am preschimbat într-o fiară sălbatică. Când m-au dus la mormântul Stareţului Paisie, am strigat de trei ori: „Sfântull! Sfântul! Sfântul!”.
Deşi voiam s-o iau la goană, m-au prins şi m-au aşezat pe mormântul Stareţului. Atunci l-am văzut pe Cuviosul Paisie în picioare, ca şi cum s-ar fi sculat din somn. Nu arăta ca un mort, ci exact la fel ca atunci când trăia, cu barba şi dulama lui neagră. Totul s-a petrecut într-o clipă. Şi-a pus mâna pe fruntea mea şi, în aceeaşi clipă, am văzut cum îmi iese din gură un fum negru. Imediat m-am liniştit, dar durerea n-a încetat pe dată. Tot gemeam: „Mă doare rău!“, până când am adormit.
După ce au trecut patruzeci de zile de la cele întâmplate, am simţit o bucurie aşa de mare, încât m-au podidit lacrimile. Atunci m-am rugat aşa: „Dumnezeul meu, şi de-ar fi să pătimesc toată viaţa ca până acum, mi-ar fi de ajuns de-aş şti că voi simţi din nou, fie şi preţ de-o clipă, bucuria aceasta!“.C.A.
„Sunteţi cumva Stareţul Paisie?”
D-l Stylianos din Kalamata, cu domiciliul în Athena, mergea cu maşina spre Ioannina. Pe drum a suferit o coliziune frontală, în urma căreia automobilul s-a făcut literalmente praf, iar el a fost grav accidentat la cap. L-au dus la spital în stare de inconştienţă, fiind internat la terapie intensivă.
A povestit mai târziu că, pe când se afla in această stare, a văzut un nor luminos şi, in mijlocul lui, un monah în vârstă. Fiindcă tot auzise în ultima vreme despre un Stareţ plin de har pe nume Paisie, deşi nu era foarte apropiat de Biserică, l-a întrebat dintr-odată, plin de uimire, pe monahul necunoscut: „Sunteţi cumva Stareţul Paisie?“. Bătrânul nu i-a răspuns. I-a zâmbit, l-a mângâiat uşor pe cap şi i-a zis: „Nu te teme! Vei fi bine!”.
În curând şi-a revenit. Deşi încă uluit de cele petrecute, şi fără să ştie cine a fost oaspetele minunat, simţea că are încredere în cuvintele lui. Le-a spus-o şi doctorilor, care au rămas şi ei uimiţi de recuperarea sa cu neputinţă de explicat omeneşte.
După externarea din spital, în drum spre casă, a trecut prin faţa unei librării şi a recunoscut surprins chipul salvatorului său pe coperta unei cărţi. Era chiar Stareţul Paisie. Plin de recunoştinţă, a cumpărat cartea şi a citit-o.
S-a grăbit apoi să se închine la Panaguda, chilia Stareţului din Sfântul Munte, unde a povestit ce i s-a întâmplat. Dar, dincolo de izbăvirea de moartea trupească, intervenţia minunată a Stareţului i-a schimbat radical şi viaţa. Şi-a căutat un Părinte duhovnicesc şi a început să se spovedească. A încetat să mai trăiască lumeşte, în ciuda presiunilor puternice din partea rudelor. „Nu mai pot trăi aşa! Îmi vine mereu în minte faţa luminoasă şi zâmbitoare a Stareţului“, le spunea el, cu lacrimi în ochi.
Sursa Revista Familia Ortodoxă, Numărul: 114/ iulie 2018