„Dacă urmează să călătoreşti, roagă-te o dată, dacă trebuie să mergi la război, roagă-te de două ori; dar dacă urmează să te căsătoreşti, roagă-te de trei ori!” (Proverb)
Iarăşi zici: „Voi merge în iad, pentru mine nu există mântuire”. Gândurile acestea înseamnă hulă, Îl „jignesc” pe Cel răstignit şi iubirea Lui de oameni nemărginită. Sfântul Isaac Sirul spune: „Când arunci o mână de nisip în mare se risipeşte şi dispare, nu deranjează marea câtuşi de puţin.
Iarăși zici: „Voi merge în iad, pentru mine nu există mântuire”. Gândurile acestea înseamnă hulă, Îl „jignesc” pe Cel răstignit și iubirea Lui de oameni nemărginită. Sfântul Isaac Sirul spune: „Când arunci o mână de nisip în mare se risipește și dispare, nu deranjează marea câtuși de puțin.
Ia seama să nu te chinuieşti în iad! – Hristos a adresat aceste cuvinte unui preot care purta ură în inima lui faţă de un idolatru care-i necăjea credincioşii din parohie. Episodul este relatat în biografia Sfântului Dionisie Areopagitul, Episcopul Atenei (prăznuirea lui se face la 1 octombrie).
Odată, Sfântul Dionisie a ajuns în insula Creta şi a locuit în casa unui preot care se numea Carpos. Acest preot se afla în duşmănie cu un păgân, care-l trăsese la idolatrie pe un creştin.
De acum să nu mai păcătuiești, i-a spus Hristos paraliticului (Ioan 5, 14). La fel i-a grăit și desfrânatei: De acum să nu mai păcătuiești (Ioan 8, 11). Același lucru este valabil și pentru tine, care te-ai spovedit. Din momentul în care ai ieșit de la scaunul de spovedanie, să încerci să duci o luptă pe viață, ca să nu mai păcătuiești din nou. „Este pentru prima dată când am făcut acest lucru, părinte!”, i-a spus un tânăr duhovnicului său. „Și ce, mai vrei să-l faci din nou?
Atotbunul Dumnezeu, prin acele înfricoşătoare „Vai”-iuri, nu i-a înfierat pe desfrânaţi, pe adulteri, pe tâlhari sau pe furi (nu că aceştia ar fi meritat laude!), ci pe oameni care erau vestiţi pentru virtutea lor – pe farisei (Matei 23, 13-33): „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici!
„Dacă vrăjmașul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci, făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui!” (Romani 12, 20). Este ca și cum te-ai răzbuna pe el. Deci, prin iubire, prin lipsă de răutate, prin bunătate, creștinul se va răzbuna cel mai bine.
„Versetul acesta (Romani 12, 20) – învață Sfântul Ioan Gură de Aur – a dat multora pretextul să-l judece pe Apostolul Pavel.
Hristos, pe de o parte, ne spune: Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi! (Luca 6, 37), iar, pe de altă parte, zice: Judecaţi judecată dreaptă (Ioan 7, 24). Aşadar, spune Sfântul Vasile cel Mare, există judecată nepermisă şi judecată permisă. Şi atunci, când este permisă? Atunci când se încalcă legea lui Dumnezeu. Atunci creştinul are datoria să apere „dreptăţile” lui Dumnezeu, aşa cum a făcut Sfântul Ioan Botezătorul, când a auzit de adulterul lui Irod: Nu-ţi este îngăduit [de legea lui Dumnezeu] să ţii pe femeia fratelui tău (Marcu 6, 18).
Acolo unde există smerenie se află şi înţelegere, îndelungă-răbdare, îngăduinţă, iubire, iar cel care iubeşte toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Corinteni 13, 7). Cu un asemenea „material” de îngăduinţă în inima ta, oriunde ai fi, oricât de aspru s-ar purta cu tine oamenii, tu îi vei răbda şi îi vei iubi.
Calomnia este mai rea decât defăimarea, deoarece prin defăimare vestești ceva (rău) ce a făcut aproapele tău, în timp ce prin calomnie vestești ceva ce nu a făcut fratele tău, ci doar au născocit patimile și răutățile tale! „Nedreptate a vorbit limba ta” (Psalmul 51, 1). „Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî până în sfârșit” (Psalmul 51, 4). Cei care i-au calomniat pe alții și mai ales pe preoți au deschis calea diavolului și s-au îndrăcit.
Virtutea ta nu se arată atunci când eşti mângâiat (cu mângâierea şi fiarele devin mieluşei – zice proverbul), ci atunci când eşti insultat, în funcţie de reacţia ta la insulta primită, treci sau nu testul!
Un creştin care nu s-a împărtăşit de mulţi ani sau unul care se împărtăşeşte de două-trei ori pe an, înainte să se cuminece ar trebui să treacă pe la scaunul de spovedanie. Însă creştinul care se împărtăşeşte des, de pildă, în fiecare lună sau în fiecare duminică, şi nu este împovărat de păcate grele va trebui să se spovedească şi acesta de fiecare dată când se împărtăşeşte?
Într-o duminică, după Sfânta Liturghie, m-a vizitat la biserică un tânăr. Voia neapărat să-mi vorbească în acel moment. Deci şi-a deschis inima şi s-a destăinuit: „Am probleme cu preoţii, nu mă înţeleg! M-am dus la unul, dar n-am găsit înţelegere, m-am dus la altul, dar nici acela nu m-a înţeles. M-am dus şi la al treilea şi la al patrulea, dar la fel. Şi am rămas singur, am căzut în deznădejde!”.
„Îndreptăţirea lipsită de ruşine este trăsătura păcătoşilor nepocăiţi.” Pârâtul pare că are dreptate în pricina sa, iar când vine pârâşul, atunci se ia la cercetare (Pilde 18, 17). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Este cu putinţă ca omul evlavios să-l osândească pe celălalt? Dacă îl osândeşte mai este evlavios? Nu!”.
Îngheţul păcatului ne-a paralizat mâinile, astfel că nu putem să deschidem singuri uşa pocăinţei şi să dobândim mântuirea. Adică dorim să ne mântuim, să lepădăm de la noi jugul păcatului, dar nu putem, pentru că am fost anchilozaţi din pricina lui („mort era”, spune Hristos despre fiul risipitor, Luca 15, 32). Şi ce se întâmplă? Noi Îi arătăm lui Hristos dispoziţia noastră, voinţa noastră de a ne pocăi, iar Acesta ne deschide uşa pocăinţei!