Niciodată să nu-ţi spui: „Gata, m-am ostenit îndeajuns, pot să mă odihnesc”. O astfel de înlesnire şi vlăguire este primul duşman. Gândul, cu toate că este mic şi slab, este cel mai viclean trădător: el deschide porţile vrăjmaşilor.
„Așa-i mila cea nesfârșită a lui Dumnezeu. Nu obosește, nu se împuținează, mereu se uită după fiecare dintre noi păcătoșii, mereu ne așteaptă: „Nu se poate să nu vină! Am făcut atâta pentru dânsul, mi-am dat însăși viața pentru el, trebuie să se întoarcă!”. Nu este păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. De aceea, oricât de grozavă ar fi păcătoșenia în care ne aflăm, să nu deznădăjduim. Dumnezeu ne așteaptă ca să ne ierte, să ne cuprindă în brațele părintești.” (Pr. Petroniu Tănase)
Sfinții niciodată n-au cerut să scape de necazuri. Ci să le dea Dumnezeu răbdare! Deoarece în răbdare se dobândește răsplata. În răbdare se primește cununa mucenicească, nu în bucurie. De aceea să nu deznădăjduiască omul. Ai o boală? Ai o tristețe? Lasă-L pe Dumnezeu să te conducă așa cum știe El. Ce ține de noi e să facem răbdare și să zicem: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”.
Dragul meu,
Creştinismul este greu pentru că are la temelia lui paradoxul şi absurdul. Învăţăturile lui Hristos sunt surprinzătoare şi neaşteptate. Ceea ce se cere creştinului este foarte asemănător cu ceea ce se cere trapezistului: o echilibristică periculoasă la înălţime ameţitoare, fără plasă; nu-i de mirare că mulţi se prăbuşesc ori, pur şi simplu, refuză să se urce. Oamenii, în general, sunt ostili creştinismului şi tind — din toată inima — înspre Vechiul Testament.
Am văzut undeva o mișcătoare icoană a acestei milostiviri dumnezeiești. O casă în mijloc de câmpie și drumul care trece prin fața ei pierzându-se la nesfârșit. Sus pe terasa casei, un bătrân cu barba albă, sprijinit în toiag, se apleacă înainte, cu mâna streașină la ochi, uitându-se în zare. Ce a vrut să spună pictorul cu acest tablou? Zice pilda evanghelică despre fiul risipitor care se întorcea acasă: „Încă departe fiind, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă, și alergând a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat” (Luca 15, 20).
Ce este păcatul? Vă spun din amărăciunea experienței mele: este nimic, este moarte. Are o aparență de frumusețe, de viață, de plăcere, de adâncime, de înțelepciune: minciună!
Dacă aţi putea şi aţi vrea să daţi contemporanilor un sfat concis despre cum să îşi organizeze viaţa de rugăciune, ce le-ați spune?
În fine, pe cea din urmă treaptă, omul o rupe și cu Dumnezeu.
Dacă mai înainte făcea păcatele din neastâmpăr, ca să zic așa, și din spirit rebel, acum își permite orice: păcatul nu-l chinuie, ci devine pentru el o deprindere; dacă în stadiul acesta poate să-i fie ușor, atunci poate să-i fie ușor și cu diavolul, pe căile întunericului.
Omul care are smerenie are lucrări bune, Îl are în el pe Dumnezeu, Duhul Sfânt, cum zice autorul Proverbelor: În inima smerită Se odihnește cu blândețe Duhul Domnului. În inima tulburată (a celui mândru), locuiește diavolul.
Acele nesfârșite întrebări „de ce?” , care ne apucă pe toți uneori: „De ce să fac asta?”, „De ce să gândesc așa?”, „De ce să spun acest lucru?”, „De ce să procedez așa?”, „De ce nu am gândit așa?”, „De ce am spus-o?”, „De ce am făcut-o?”; sau, să gândim despre alții: „De ce să-mi spună acest lucru?”, „De ce să gândească așa?”, „De ce să-mi vorbească așa?”, „De ce să facă acest păcat împotriva mea?”, „De ce să mă trădeze?”, „De ce să mă părăsească?”…
Precum pomii care des se răsădesc nu pot să prindă rădăcină adâncă în pământ, tot aşa, şi pe obiceiurile cele rele şi deprinderile păcatului, mărturisirea cea deasă nu le lasă să prindă rădăcină adâncă în inima celui care des se mărturiseşte sau, mai bine să zic, precum un pom bătrân şi mare nu poate fi tăiat numai cu o singură lovitură, tot aşa, şi pe un vechi obicei sau deprindere a păcatului numai o (singură) durere a inimii – şi aceasta poate nu în chip desăvârşit – ce a arătat cel care se pocăieşte la mărturisire nu poate să o dezrădăcineze şi să o şteargă desăvârşit, măcar deşi s-a iertat păcatul lui prin rugăciunea cea de iertăciune a duhovnicului său.
De obicei, dracii ne momesc prin patimile care există deja în sufletul nostru, războindu-ne prin ele şi silindu-ne „la consimţirea cu păcatul”: „Dracii iau prilejurile de a stârni în noi gândurile pătimaşe din patimile aflătoare în suflet”. Cunoscând patimile încuibate acolo, ei ne îndeamnă mintea la „păcatul cu cugetul; iar acest păcat săvârşindu-se, o duc în sfârşit, ca pe o roabă, la faptă” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Nimic nu lovește mai mult neamul omenesc decât răcirea dragostei și nimic nu-l desfigurează atât de mult precum îndepărtarea dragostei. Răcirea dragostei creează diferențe de păreri, tulburări și polemici ideologice, pentru că dispoziția de a nu-i iubi pe frații noștri naște iubirea de putere, bucuria de a stăpâni, iar acestea sunt ideologii potrivnice, tulburătoare, anarhice.
Ca răspuns la decizia scandaloasă a Parlamentului grec de a legaliza căsătoriile homosexuale la începutul acestei luni, Mitropolia din Pireu i-a excomunicat pe parlamentarii care au votat în favoarea legii în cauză.