Cine, dacă nu o mamă, poate să transmită fiicei sale (viitoare femeie şi mamă) experienţa rugăciunii, experienţa dragostei dezinteresate pentru copiii ei?
Influența unei femei credincioase se răsfrânge asupra întregii familii
Dacă nu sunt receptiv, părintele duhovnicesc nu va avea un cuvânt de vindecare pentru mine
De ce, totuşi, să mergem la spovedanie? Dacă, după ce am păcătuit, mă întorc spre Dumnezeu în rugăciune şi, cu toată sinceritatea inimii, îl rog să mă ierte, spunându-mi rugăciunile de seară în ziua respectivă, nu iartă, oare, Dumnezeu pe loc păcatul meu? Atunci, de ce am nevoie să merg la spovedanie?
Parabola aceasta este limpede și învățătura ei este minunată
Într-un orășel oarecare trăia un om foarte bogat. Casa lui era mică și părăginită. Bogatul nu voia să clădească o casă nouă, ci toți banii și-i strângea și îi aduna. Dar odată, într-o seară, i-a luat foc casa. A sărit din pat fără să se mai îmbrace, a înhățat în pripă bogăția agonisită și a țâșnit afară. Casa s-a prefăcut în cenușă, dar stăpânului nu i-a părut câtuși de puțin rău.
În vremurile de pe urmă pe oameni îi va mântui dragostea, smerenia și bunătatea
„În vremurile de pe urmă pe oameni îi va mântui dragostea, smerenia și bunătatea. Bunătatea deschide porțile raiului, smerenia ne duce înlăuntru, iar dragostea ni-L va arăta pe Dumnezeu. Nimeni să nu gândească că dragostea este un dar înnăscut.
Scrisoarea Înaltpreasfințitului Mitropolit Vladimir și a Sinodului Bisericii Ortodoxe din Moldova adresată Preafericitului Patriarh Daniel
Blândețea să exprime bunătatea lăuntrică a fiecărui creștin adevărat
„Tuturor oamenilor să le fie cunoscută blândețea voastră. Domnul este aproape.” (Filipeni 4, 5)
Mulți creștini nu consideră blândețea o virtute obligatorie, văzând în ea doar o calitate exterioară. Dacă fructul este dulce, spun ei, ce importanță are că ramura pe care a crescut este rigidă și nearătoasă?
Mai lesne se schimbă spre bine cel păcătos decât cel acoperit cu acoperământul faptelor bune făcute
Astfel de oameni, adâncindu-se în contemplarea unor lucruri abstracte și nepământești, își închipuie despre sine că ar fi ieșit cu totul din lumea aceasta și ar fi fost răpiți până la al treilea cer. Căci ei de obicei voiesc să fie cinstiți mai mult decât ceilalți în orice împrejurare, vor să trăiască după voia proprie și sunt totdeauna încăpățânați în hotărârile lor: sunt orbi în toate cele ce îi privesc pe ei, dar sunt foarte ageri si sârguitori în a examina faptele și cuvintele celorlalți.
Deosebirea între lucrările Duhului Sfânt și lucrările întunericului
În ce anume constă deosebirea între lucrările Duhului Sfânt – Care prin mijlocirea Sfintelor Taine Se sălășluiește în inimile celor ce cred în Domnul Dumnezeu și Mântuitorul nostru Iisus Hristos – și lucrările întunericului păcatului, care lucrează hoțește prin îmboldirea și ațâțarea satanicească?
De multe ori reducem viaţa la supravieţuire, nu la viaţă…
Cât de vie este viaţa noastră? Câtă viaţă avem noi în anii pe care-i avem? Dacă am face o retrospectivă şi am chivernisi, am cântări, am cumpăni câtă viaţă am avut noi în viaţa noastră, oare care ar fi răspunsul? Am fost acum o săptămână la Bucureşti pentru lucrările Sfântului Sinod şi de pe geamul maşinii i-am văzut pe oameni. Şi zic asta nu judecându-i acum, dar făcând o radiografie a vieţii omului care stă în cetate, grăbiţi, trişti, cu capul în pământ, fiecare ducându-se acolo unde trebuia să fie cât mai repede. Nu i-am văzut pe oameni zăbovind, nu prea i-am văzut pe oameni zâmbind, nu i-am văzut pe oameni cu oleacă mai multă aşezare care să bucure sufletul. Dar de ce să vorbim despre alţii? Hai să ne vedem pe noi.
Duhul necurat nu scoate la iveală virtuţile oamenilor ci neputinţele lor
“Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publicăm. Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău.
Simţământul propriei vrednicii este un lucru foarte primejdios
“De unde aţi scos că eu încuviinţez simţământul propriei vrednicii? Niciodată nu l-am încuviinţat şi nu pot să-l încuviinţez. Acesta este un lucru foarte primejdios. Cine se simte vrednic de tot dispreţul, ca unul ce s-a înjosit singur prin răutatea sa şi a devenit mai prejos de orice înjosire, simte in chip mântuitor această vrednicie a sa. Orice alt simţământ al propriei vrednicii este pierzător. Cât de mare era Apostolul Pavel? Şi totuşi, el şi-a definit propria vrednicie aşa: „Eu sunt cel dintâi dintre păcătoşi”.
Dacă Dumnezeu a îngăduit să fiu în lumea asta, înseamnă că mă pot încă mântui
O să vă mai spun un lucru. Îmi spunea un ieromonah că a cunoscut o monahie bătrână care acum e la Domnul, Dumnezeu s-o odihnească, care i-a zis într-o zi, după Revoluţie: “Părinte, nu ştiu în ce vremi trăim! Eu am apucat războiul, am apucat foametea de după război, dar zile ca astea n-am mai văzut. Deunăzi mi-au trebuit patru ceasuri ca să zic un acatist!“.
De ce să ne pierdem curajul? Greșim într-adevăr, dar există oameni fără de păcat?!
Să ținem departe de noi descurajarea! Dacă nu ne vom lupta cu descurajarea, va veni întristarea adâncă. Si dacă monahul nu se îngrijește și rămâne descurajat, după aceasta va veni deznădejdea. Și dacă aceasta predomină, atunci încep problemele psihologice. De aici se nasc problemele psihologice! Pentru că, prin deznădejde, se destramă universul duhovnicesc al omului. Se destramă logica omenească. Si atunci mergem la psihologi să ne dea pastile de calmare.
Hristos gândeşte altfel și noi ne străduim să urmăm lui Hristos
“Marele părinte al Bisericii, Sfinţitul Athanasie al Alexandriei, spune că este neapărat nevoie să repetăm tot ce este în strânsă legătură cu mântuirea noastră. A pierde din vedere momentele esenţiale poate deveni o piedică mântuirii noastre. Mântuirea – nicicum nu este lucru mic. Mântuirea înseamnă: Dintr-o ivire vremelnică, dintr-un “fenomen,” a ne preschimba într-o fiinţă asemănătoare lui Dumnezeu şi vecinica. Şi dacă aşa, atunci care este sarcina ce se află înaintea noastră în viaţa de zi cu zi?
Cumplit lucru este foamea inimii!
Nu există ceva mai cumplit decât uscăciunea care urmează părăsirii de către Dumnezeu. Nimic nu se poate asemăna cu durerea despărţirii de harul dumnezeiesc, iar dacă păcatul şi neascultarea omului sunt pricina retragerii harului, atunci şi mai mare îi este tânguirea, şi el începe să „ducă lipsă”. Flămânzeşte şi însetează, însă în locul braţelor părinteşti în care se odihnea odinioară, se chinuie acum amarnic în îmbrăţişarea morţii.
Trăim în lume, dar nu trăim după lume
Cum putem fi creștini în lume?
Arhimandritul Elisei Simonopetritul: Când trăim în acord cu voia lui Dumnezeu, când urmăm poruncile lui Dumnezeu, aceasta este cea mai bună mărturie pe care o putem da lumii. Și, în ceea ce privește viața noastră duhovnicească, trebuie să o trăim cu toată inima noastră: să fie experiența noastră personală, nu lucruri pe care le-am învățat din tradiție, din cărți sau la cateheză, ci trebuie să ne li impropiem.
Stareţul Efrem Katunakiotul se ruga şi îi ajuta duhovniceşte şi pe fraţii lui
Stareţul Efrem Katunakiotul se ruga şi îi ajuta duhovniceşte şi pe fraţii lui, precum şi pe celelalte rude, care aveau nevoie. Cu toate acestea, niciodată nu i-a vizitat; au trecut zeci de ani până când s-au văzut la Katunakia.
„Odată, în vis”, ne povestea Stareţul, „l-am văzut pe fratele meu căzând în mare şi mă întrebam dacă s-a înecat sau nu. Atunci am început să merg pe deasupra valurilor aşteptând ca el să iasă la suprafaţă. De îndată ce a ieşit, l-am apucat de păr şi l-am tras afară.