Credința noastră trebuie să aibă mărime de suflet și atunci și nevoința noastră se va face cu mărime de suflet. Și cu cât se nevoiește cineva cu mai multă mărime de suflet, cu atât i se măresc și credința și dragostea. În această nevoință cu mărime de suflet, foarte mult ajută ca omul să se gândească la binefacerile lui Dumnezeu. Unul care are mărime de suflet nu se gândește dacă există sau nu Rai, ci se nevoiește pentru că el crede în Dumnezeu și Îl iubește.
Păstrați harul lui Dumnezeu: cu el viața e ușoară, totul se lucrează bine, după Dumnezeu, totul e plin de dragoste și bucurie, sufletul are odihnă în Dumnezeu și merge ca printr-o grădină minunată în care trăiește Domnul și Maica Domnului. Lipsit de har, omul nu e decât pământ păcătos, dar cu harul lui Dumnezeu omul se aseamănă după minte îngerilor. Îngerii slujesc lui Dumnezeu și Îl iubesc prin mintea lor; tot așa și omul e după minte ca un înger.
Copilul nu vrea doar bani, ci și mângâiere, nu vrea doar haine, încălțăminte și ciocolate, ci și cuvinte dulci, să se întărească, să se consolideze, să se mângâie, pentru ca inimioara lui să se bucure.
Foarte mulţi oameni din societatea contemporană sunt închişi în ei înşişi. Foarte mulţi oameni din societatea contemporană, din lumea contemporană, care trăiesc în oraşe mari sau mici, şi care se distrează tot timpul împreună, se duc şi vin tot timpul împreună, tot timpul stau de vorbă, se tem continuu ca nu cumva să se afle singuri în vreo pustietate şi să facă, astfel, rău societăţii.
Grija cu privire la mântuirea noastră trebuie să vină la timp, iar pricina pentru aceasta este pericolul iminent cu privire la mântuirea sufletului nostru. Cel ce este fară de grijă cu privire la mântuirea sufletului lui riscă un îndoit pericol: ori să fie răpit de moarte pe neașteptate, ori să fie părăsit de harul lui Dumnezeu.
O primă cauză a tristeţii poate fi lipsirea de o plăcere, fie existentă, fie nădăjduită, aşadar, concret vorbind, pierderea unui bun material sau neîmplinirea unei dorinţe trupeşti sau dezamăgirea adusă de ea. În acest caz, leacul tristeţii este în esenţă lepădarea dorinţelor şi plăcerilor „trupeşti”, înstrăinarea de „bunurile” materiale şi deplina lor dispreţuire.
A ierta este în esență un atribut dumnezeiesc (iertarea omenească apărând în consecință ca încă o probă a prezenței suflului divin în făptură). Singur Hristos poate, ca dintr-o ștersătură de burete, curăța o întreagă tablă neagră plină de păcate, poate albi pelicula pe care s-au înregistrat toate faptele și gândurile rele ale unei vieți omenești. Străduindu-ne a ierta și învățându-ne a practica și iertarea sub formele ei mai subtile (pe cei cărora le-am greșit noi, pe noi înșine după ce ne-am căit cu adevărat), ne apropiem de înțelegerea iertării divine.
„Smerenia nu este vorba goală pe care o spunem noi: „sunt păcătos” și altele ca aceasta. Smerenia este adevărul. Să afli și să cunoști că ești un nimic. Acel nimic care era înainte de a face Dumnezeu lumea. Acest „nimic” suntem. Rădăcina ta, existența ta începe de la „nimic”, și maica ta este „țărâna”, iar Creatorul tău este Dumnezeu. „Ce ai, să nu fi primit? Iar dacă ai primit, de ce te lauzi ca și când nu ai fi primit?” Este mare darul lui Dumnezeu de a cunoaște adevărul. Și acest adevăr ne-a spus Domnul că ne eliberează din păcat.” (Gheron Iosif Isihastul)
Se întâmplă uneori ca omul să se nevoiască, să se străduiască, de pildă, să țină post, dar apoi să cadă în slăbiciune și să i se pară că a întinat întregul său post, că nimic nu mai rămâne din osteneala lui. Însă Dumnezeu privește toate acestea cu alți ochi.
Pentru pocăinţa adevărata este nevoie nu de zile, nici de ani, ci numai de o clipă.
Vă aduceţi aminte, fără îndoială, câteva imagini din Sfânta Scriptură. Iat-o pe prima: Moise pe muntele Sinai şi poporul adunat la picioarele muntelui, aşteptând cu teamă şi cutremur, aruncând priviri către culmile învăluite de un nor întunecat, asemănător fumului ce iese din sobă. Moise urcă spre norul întunecos, împins de ascultarea şi credinţa sa, iar în momentul când pătrunde în neguri, acestea se umplu de lumină, de slava lui Dumnezeu. Văzut din exterior, norul este teamă şi întuneric; trăit dinlăuntru, este limpezime de viaţă.
Cu toate că mulți dintre noi se poate să socotim că suntem fericiți și împliniți, foarte puțini dobândim acel gen de împlinire la care se ajunge în urma unei cercetări în profunzime a sinelui nostru. Dacă pentru o plantă nu e necesar, spre a fi plantă, să înțeleagă ce înseamnă a fi plantă, omul nu poate niciodată să fie om cu adevărat dacă nu cunoaște cine este și ce este și dacă nu ajunge la acea autoînțelegere nu doar atunci când se cunoaște pe sine ca înger, ci și ca animal.
Îndrăzniți, cei ce ați păcătuit! Este și pentru noi izbăvire! Iisus Hristos, care a purtat pe umerii săi păcatele întregii lumi și care a plătit cu moartea sa pe Cruce datoriile noastre față de Dumnezeu, poate duce pe umerii Săi și păcatele noastre.