Vezi pe omul înconjurat de averi? Oricât ar avea omul de mult, şi mai mult vrea. Am de arat, am de semănat, am treabă cu oile, am treabă cu boii, vreau să-mi fac casă nouă, am de măritat fete, am de însurat feciori, am de făcut cutare lucru…
Şi zăbovindu-se în toate acestea, în toate lucrurile lumii celei deşarte şi stricăcioase, nu răspunde glasului conştiinţei, al slugii lui Dumnezeu din el, care-l cheamă la cină. S-a încurcat în toate pentru toată viaţa, legat de grijile lumii, şi le dă ca pricină, ca să nu poată merge la biserică, la rugăciune, la citire şi la toată lucrarea faptei celei bune. Găseşte tot felul de pricini şi nu merge la cina Marelui Împărat, nu-şi găseşte vreme de un ceas pe zi pentru rugăciune.
De ce? Toată grija lui o cheltuieşte în grijile veacului de acum. Unul dă ca pricină, când trebuie să postească: „Nu pot, sunt neputincios, m-a dezlegat doctorul să mănânc bine.
Dacă postesc în Postul Mare, în Postul Crăciunului, dacă ţin lunea, miercurea şi vinerea, ca toţi creştinii, mă topesc de foame”. Dă drept pricină neputinţa şi nu vrea să postească. Conştiinţa îţi spune: „Omule, adu-ţi aminte că nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu!”.
Nu-ţi aminteşti ce spune apostolul Pavel? „Bine este a întări inimile voastre cu darul, iar nu cu mâncările, întru care nu este mântuire”. Largă este calea pântecului şi pe toţi îi duce în gheena. Omul dă ca pricină neputinţa şi se ţine de ea.
Găseste mereu pricini. Vrea să facă omul păcatul, dar frica lui Dumnezeu îl opreste. Însă după ce a găsit o pricină, îl face. Căci cel ce râvneste la muiere străină, cel ce păcătuieste și face fărădelegi și curvește, zice: „Am firea fierbinte, sunt om sănătos și nu-mi ajunge o femeie”. Strică și casa celuilalt, își strică și sufletul lui și al aceluia cu care păcătuiește, pentru că a pus pricină neputința, că nu poate să se înfrâneze.
Vai de noi și de noi, că a ajuns gheena acum lângă noi. Pricina merge înaintea păcatului, este înainte-mergătoare. Punte către păcat s-a făcut pricina, fiindcă a lipsit din om frica de Dumnezeu.
Ce spune Duhul Sfânt: Zis-a călcătorul de lege ca să gresească întru sine: nu este frica lui Dumnezeu înaintea ochilor lui (Psalm 35, 1).
Omul ar posti, ar merge la biserică, ar face milostenie, s-ar închina, ar ține curătia cu soția sa după legea căsătoriei, s-ar împăca cu fratele său, ar lăsa tutunul, betia, înjurăturile, ar lăsa zgârcenia, otrava nemilostivirii și ura către fratele său, toate le-ar lăsa, dar nu-l lasă pricina închipuită de el. Găseste pricină și zice: „Dar cum să-l iert eu pe celălalt, dar eu sunt cineva, și apoi m-a și supărat”. Pune vină pe celălalt, nu pe sine și, găsind pricina aceasta, nu-l iartă pe acela și, legat de satană, orbit și prins cu inima în ghiarele lui, se duce în focul gheenei, dacă moare fără să ierte.
Extras din Arhimandrit Cleopa Ilie, Predici la Duminicile de peste an, Editura Mânăstirea Sihăstria, 2007, p. 203