Orice vocație este o opțiune ca răspuns la o chemare auzită. Aceasta poate fi pur și simplu starea prezentă. Nu e niciodată o voce care să explice totul; un semiîntuneric inerent credinței nu ne părăsește niciodată. De un lucru putem fi siguri, orice vocație este întotdeauna însoțită de o renunțare. Cel căsătorit renunță la eroismul monahal, călugărul la viața conjugală. Tânărul bogat din Evanghelie nu este invitat nici să se căsătorească, nici să intre într-o mănăstire. Trebuia doar să renunțe la bogăția lui, la „a avea”, la preferințele lui, pentru a-L urma pe Domnul. La fel, „famenii” pentru Împărăția lui Dumnezeu – oricare ar fi sensul pe care l-am da aici, – desemnează o lepădare, o renunțare, o jertfă.
Dar din toate aceste cazuri de lepădare despre care vorbește Evanghelia, harul face un dar; dintr-o renunțare negativă harul face o vocație pozitivă. Renunțarea la un lucru înseamnă o totală consacrare pentru alt lucru pe care îl putem realiza tocmai prin această renunțare. Ceea ce nu este deloc o mutilare, ci o re-creare a iconomiei unei ființe, puse cu totul la dispoziția noului său destin deja iubit.
Orice secătuire spirituală este o consecință a unor sublimări greșit asumate, a mutilărilor forțate aduse unei vocații rău înțelese, a unui refuz disimulat și paralizant. Depășirea acestor diferite moduri de neautenticitate, în care viața nu are sens, duce la o lume a vieții autentice.
Paul Evdokimov, Taina iubirii, Editura Sophia