„Nu pot avea odihnă pe pământ cei care doresc cu sete mântuirea sufletelor lor.”, zice Sfântul Efrem Sirul.
Căci fără răgaz este lupta, fie din afară, fie dinlăuntru.
„Nu pot avea odihnă pe pământ cei care doresc cu sete mântuirea sufletelor lor”
Temeţi-vă să nu ajungă careva dintre voi vas al mâniei
În Apostolul de astăzi, Sfântul Apostol Pavel rezolvă o problemă grea, pe care poate că şi voi v-aţi pus-o: de ce unii oameni sunt sortiţi încă de la naştere vieţii veşnice şi fericirii veşnice, pe când alţii se nasc şi trăiesc în condiţii deloc favorabile mântuirii, de parcă ar fi lepădaţi de Dumnezeu încă de la naştere. El citează cuvintele lui Dumnezeu către marele proroc Moisi: „Voi milui pe cine voi milui şi Mă voi îndura de cine Mă voi îndura” (Rom. 9,15).
Pocăința cere curaj, fermitate și o oarecare îndrăzneală
Iubitorul de oameni Dumnezeu primește întotdeauna pe fiii Săi care au păcătuit, când se întorc printr-o pocăință sinceră. Omul, urând răul și iubind binele, își întregește pocăința sa și redevine fiul iubit al lui Dumnezeu. Datorită libertății sale, fiecare creștin are posibilitatea să aleagă orice vrea. Nici un bine nu se săvârșește prin silă. Nici Însuși Dumnezeu nu vrea să constrângă libertatea noastră. Libertatea este indisolubil legată cu dragostea. Păcatul este o neghiobie, o aberație. Dumnezeu nu ține pe nimeni cu sila lângă El.
Trăim într-o lume în care toți suferim…
Mitropolitul Pavel de Siatista: Aceasta este drama noastră. Dumnezeu ne-a spus: „Impărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”. (Lc. 17,21) O căutăm în afară și de aceea nu o găsim niciodată…
Ispitele ne sunt de folos
Omului nu-i este dată „cunoștința binelui și răului” în sens absolut. I se spune însă ce are de făcut în calitate de creatură: să-L lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, recunoscându-L drept Creator și Domn prin ținerea poruncilor Lui. Această ascultare e însă permanent contestată. Ea trebuie și poate fi înfăptuită liber, în măsura în care omul se decide în permanență din nou pentru Creatorul său și împotriva sugestiilor ispititoare ale vrăjmașului. Această decizie pentru sau împotriva Cuvântului lui Dumnezeu are loc în adâncurile aproape insondabile pentru noi ale inimii noastre. Ispitirile nu fac altceva decât să scoată la lumină această stare interioară:
Lepădarea răului şi rugăciunea sinceră către Domnul întotdeauna înving
Mă întrebaţi: „Ce trebuie să facem când înlăuntru suntem împărţiţi în două?” În primul rând, să ştiţi că acest lucru nu este ceva rău, ci este o întorsătură obişnuită a vieţii duhovniceşti. Când duhul nostru sub influenţa harului se trezeşte, atunci se îndreaptă spre Dumnezeu şi pe toate le îndreaptă într-acolo. Firea egoistă, însă, şi după aceea tot mai rămâne şi îşi exprimă drepturile ei, atrăgând după vechiul obicei la sine şi sentimentul şi voinţa.
Pentru ca să existe comunicare duhovnicească între oameni trebuie ca ei să lucreze pe aceeaşi frecvenţă
– Gheronda, cum comunică oamenii duhovniceşte de departe?
– Scriu vreo scrisoare, fie prin telegraf, fie prin semnale morse.
– Cum adică?
– Pentru ca să existe comunicare duhovnicească între oameni, trebuie ca ei să lucreze pe aceeaşi frecvenţă. Acest lucru nu pot să-l prindă oamenii de ştiinţă.
Din simțirea neajunsului vine întristarea
„Plictiseala îmi vine din două pricini: după ce cad în vreo faptă, în vreun cuvânt, în vreun gând păcătos, și atunci când vreme îndelungată nu mă îndeletnicesc cu pocăința, chiar dacă în acel răstimp aș face lucruri folositoare. Atunci sufletul simte un neajuns, o lipsă: din simțirea neajunsului vine întristarea.
De ce te îngrijorezi şi te întristezi mai mult decât este nevoie?
De ce te îngrijorezi şi te întristezi mai mult decât este nevoie pentru felurite incidente? Noi nu ne aflăm în afara Providenţei dumnezeieşti, în aşa fel încât să fim călăuziţi doar de simpla întâmplare. Prin urmare, tot ceea ce ni se întâmplă, se întâmplă cu ştirea lui Dumnezeu şi în acest fel nimic nu ni se va întâmpla dincolo de puterile noastre!
Tu nu ai să mori niciodată
Cu aceasta închei deobicei predica de la cuninie: că numele de mire şi mireasă nu durează 24 de ore, şi îi îndemn ca atunci când ne întâlnim, să îmi spună: Părinte, iată mireasa mea! Părinte, iată mirele meu!
Niciodată să nu-ţi începi nevoinţa de la cele pe care nu le poţi face
Odată a venit un oarecare tânăr tulburat şi mi-a spus: „Părinte, nu este nădejde să mă îndrept. Duhovnicul mi-a spus: «Acestea sunt ereditare…»”. Îl cuprinsese deznădejdea. Atunci când cineva îmi spune că are probleme etc., eu îi spun: „Aceasta se întâmplă din pricina cutare şi cutare. Dar ca să te schimbi, trebuie să faci cutare şi cutare”.
Dai voinţă, iei putere!
Zis-a Avva Zosima că harul lui Dumnezeu urmează totdeauna înainte-voirii noastre, iar prin har ni se îndreptează nouă tot binele; însă noi nu căutăm a pune început spre ce este bun, nici nu arătăm o înainte-voire mare şi sârguincioasă pentru a trage spre ajutor harul lui Dumnezeu, iar de ni se va părea vreodată că arătăm voinţă, tâmpă şi proastă o arătăm pe aceasta, nevrednică fiind spre a dobândi ceva de la Dumnezeu. Au nu ştim că toate ale noastre se află ca şi la sămânţă şi la rodire?
Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur familia noastră trebuie să devină o „mică biserică”
Părinţii se plâng uneori ca sunt prea ocupaţi sau prea obosiţi pentru a se putea ţine de o regulă de rugăciune. Cu toate acestea, fiecare poate rosti fie şi numai o singură dată, la intervale regulate (de exemplu, o dată la fiecare ceas sau jumătate de oră) rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”, rostind cuvintele încet, cu luare-aminte şi din toată fiinţa, evitând orice alt gând. Intensitatea unei asemenea rugăciuni, chiar atunci când avem puţin timp la dispoziţie sau suntem prinşi cu alte activităţi, are efectul de a prelungi starea de rugăciune şi sentimentul prezenţei lui Dumnezeu până la următoarea rostire a rugăciunii.
Dacă omul nu încearcă să-şi depăşească starea de cădere şi nu trăieşte în Hristos eşuează oriunde ar fi el
„Eu nu-i împart pe oameni în căsătoriţi şi necăsătoriţi, ci în oameni care trăiesc în Duhul Sfânt şi oameni care nu trăiesc în Duhul Sfânt.
Am cunoscut oameni căsătoriţi care au rugăciunea minţii şi duc o viaţă de cumpătare şi am cunoscut monahi care au eşuat în viaţa lor monahală, nici nu ştiu ce înseamnă rugăciunea minţii, nu ştiu ce înseamnă viaţă duhovnicească…
Din trândăvie şi negrija de mântuire omul dă în grija de multe, în duhul de stăpânire, iar de aici ajunge la grăirea deşartă
O simplă privire asupra celor patru duhuri rele ne duce la o constatare foarte însemnată. Cele patru rele se leagă unele de altele şi formează un fel de povârniş pe care alunecă omul stăpânit de ele. Din trândăvie şi negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în grija de multe; din aceasta cade în duhul de stăpânire, care nesocoteşte şi înjoseşte pe aproapele, iar de aici ajunge la nesocotirea proprie, prin degradarea cuvântului în grăirea deşartă.
În vreme de furtună sau în vreme liniștită omul duhovnicesc rămâne același
Cu cât mai repede aţi dobândit o virtute, cu atât mai uşor o veţi pierde iară. Cu cât mai greu şi ostenitor aţi dobândit-o, cu atât mai neclintit veți rămâne. Întocmai ca acel dovleac care s-a făcut mare şi care-i spunea copacului:
– Ai văzut cât am crescut în câteva zile? Tu eşti acolo de ani mulţi şi aproape că nu ai crescut!
Sfințenia nu este o virtute a omului, ci un dar al Duhului Sfânt, la care toți suntem chemați
De vreme ce viața monahicească este viața evanghelică, iar Evanghelia este un dar făcut tuturor oamenilor, înseamnă că și mirenii, mădularele Bisericii care au ales să se căsătorească și viețuiesc în lume, au, de asemenea, putința de a păzi poruncile lui Hristos și de a trăi în duhul Evangheliei. Firește, altele sunt măsura și chipul lepădării de sine și urmării lui Hristos, potrivit cu pilda talanților, întrucât fiecare primește de la Dumnezeu diferiți talanți, felurite harisme.