Dumnezeieştii Atotsupradesăvârşiri toate îi sunt cunoscute atât înainte de a se întâmpla, dar şi până la sfârşitul lor nesfârşit. Nouă ni se par necunoscute, schimbătoare şi de neînţeles, din pricina feluritelor schimbări pe care le-a provocat căderea omului şi din pricina purtării lui lipsite de trezvie şi vinovate. Deşi toate se supun dumnezeieştii pronii şi purtări de grijă, ea se schimbă potrivit cu împrejurarea, timpul, locul, persoanele şi perfidia satanică. Nici un factor nu poate să împiedice însă sau să anuleze pronia atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu faţă de zidirea Lui. Din pricina faptelor noastre greşite, pronia dumnezeiască îşi schimbă doar felul după care lucrează.
Dumnezeiasca voinţă, dacă am defini-o potrivit anumitor trepte, am putea afirma că se manifestă în patru moduri. Primul este dumnezeiasca bunăvoire, voinţa cea „întru bunăvoire”, adică ceea ce Dumnezeu vrea prin excelenţă. Al doilea este iconomia, voinţa „întru iconomie”, potrivit căreia Dumnezeu îngăduie părinteşte, pentru neputinţa noastră. Al treilea este retragerea, vrerea Lui cea „întru retragere”, când Dumnezeu intervine pedagogic şi mustră pe om. Al patrulea mod este foarte vrednic de plâns pentru oamenii cărora li se aplică – ea voinţa cea „întru părăsire”, când omul trăieşte cu neschimbată învârtoşare a inimii şi nesimţire, stare care aduce după sine părăsirea lui de către Dumnezeu.
Prin voinţa dumnezeiască se pune în lucrare şi se înstăpâneşte dumnezeiasca pronie cea atotmântuitoare, în ciuda căderii noastre care a pervertit hotarele şi căile cele foarte bine aşezate spre realizarea echilibrului. „Cine este înţelept va păzi acestea şi va pricepe milele lui Dumnezeu” (Ps. 106, 43).
Dumnezeu, pentru că pe toate mai dinainte le cunoaşte, putea să împiedice toată această aventură a căderii pe care a pătimit-o omul, dar asta ar fi însemnat anularea libertăţii lui personale. Şi tocmai pentru că i-o respecta, a lăsat alegerea şi preferinţa în seama omului însuşi. Omul este, aşadar, răspunzător pentru viaţa lui zbuciumată şi plină de osteneală, care se datorează fie întunecării minţii, fie pervertirii lui pătimaşe sau pierderii discernământului minţii.
În această stare jalnică însoţită de multe gemete de suferinţă în care a ajuns omul, pentru că s-a despărţit de Dumnezeu, este prezentă şi uneltirea atotrea şi înrâurirea satanei, care are drepturi de stăpânire în această vale a plângerii în care ne petrecem exilul, drepturi pe care noi i le-am cedat când am plecat din Rai şi l-am urmat pe satana. Ca „dumnezeu al veacului acestuia” (II Cor. 4, 4), după cuvântul lui Pavel, dracul care locuieşte în adâncuri niciodată nu încetează să uneltească şi să îl înşele pe om prin pretexte foarte ruşinoase. Mai ales în vremurile noastre, în care răul exemplu a devenit lege şi se transmite fulgerător prin mijloacele care există, e nevoie de mai multă atenţie şi rugăciune.
Aşadar, dumnezeiasca pronie este ocârmuirea atotmântuitoare şi atotţiitoare şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de făpturile sale, sensibile şi înţelegătoare, prezente şi viitoare, în prezent şi în veşnicie.
Proniei dumnezeieşti îi aparţine şi împlinirea dumnezeieştii dreptăţi, care intervine când fărădelegea domină în viaţa omenească. Astfel, dumnezeiasca dreptate, fiind absolută, opreşte fărădelegea spre folosul mai general al împlinirii scopului pentru care omul a fost creat. Orice lucru care există, este de la începutul creării sale menit pentru un anume scop. Acest plan dumnezeiesc nu poate fi schimbat, pentru că Dumnezeu pe „toate cu înţelepciune le-a făcut”.
Dacă naivitatea omenească şi răutatea demonică duc la abaterea de la scopul iniţial, iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu – prin pocăinţa omului şi pe măsura pocăinţei şi a îndreptării greşelii sale – face ca dumnezeiasca bunăvoire să facă loc dumnezeieştii iconomii.
Dumnezeu, Care „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” ( 1 Timotei 2, 4), le acordă tuturor menirea potrivit voinţei Lui celei „după bunăvoire”, care nu este alta decât calea izbânzii absolute şi fără de greş şi El poate să ne dăruiască „cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi” (Efeseni 3, 20). Când omul este înşelat sau îşi neglijează îndatorirea, Dumnezeu, în loc să îşi schimbe hotărârea, în loc să îl respingă ca pe unul ce este vinovat, îi arată milă şi intervine pedagogic, ca să îl conducă spre îndreptare; acest acte reprezintă, potrivit Părinţilor noştri, aşa-numitele „pogorămintele pedagogice sau împăciuitoare”. Fără ca Dumnezeu să Îşi schimbe calitatea de Părinte, îl rabdă pe cel ce încalcă legea, dar în acelaşi timp îl şi împinge spre îndreptare. Atunci se împlineşte cuvântul: „Domnul ceartă pe cel pe care-l iubeşte şi ca un părinte pedepseşte pe feciorul care îi este drag” (Proverbe 3, 12). Iconomia cea iubitoare de oameni a lui Dumnezeu tămăduieşte boala trădării prin ispite pe măsura fiecăruia, în loc să îl respingă pe cel care a încălcat legea. Cele mai multe dintre judecăţile de o profunzime infinită ale lui Dumnezeu, prin care este ocârmuită prezenta viaţă, aparţin acestui fel de pogorăminte. „Fericit bărbatul pe care îl vei certa, Doamne, şi din legea Ta îl vei învăţa pe el” (Ps. 93, 12). Şi iarăşi: „înainte de a fi umilit, eu am greşit” (Ps. 118, 67) şi „certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat” (Ps. 117, 18). Nestatornicia omului de după cădere şi cugetul lui care „se pleacă la rău din tinereţile lui” (Facere 8, 21), sunt principalele cauze ale neorânduielii, care există în viaţa omenească. Astfel, pentru că nu suntem hotărâţi să rămânem consecvenţi în împlinirea îndatoririlor noastre, încălcăm planurile proniei dumnezeieşti şi îl determinăm pe Dumnezeu să recurgă la pogorămintele pedagogice sau împăciuitoare, care sunt dureroase pentru noi – ca astfel să menţină echilibrul. Aceasta este crucea pe care toţi trebuie să o răbdăm.
Sursa: Stareţul Iosíf Vatopedinul, «Συζητήσεις στον Άθωνα» [„Convorbiri în Athos”], colecţia Ψυχωφελή Βατοπαιδινά 13, pp. 5-31, pemptousia.ro/