«Deci iudeii murmurau împotriva Lui, fiindcă zisese: Eu sunt pâinea ce s-a coborât din cer. Și ziceau: Au nu este Acesta Iisus, fiul lui Iosif, și nu știm noi pe tatăl Său și pe mama Sa? Cum spune El acum: M-am coborât din cer? Iisus a răspuns și le-a zis: Nu murmurați între voi» (Ioan 6, 41-43)
Acest fragment evanghelic face parte din marea cuvântare a lui Hristos despre Sfânta Euharistie, care este consemnată în capitolul 6 al Evangheliei după Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan.
Acest cuvânt al lui Hristos a fost foarte greu de asumat, inclusiv de către Sfinții Apostoli. Este o taină negrăită și de neînțeles cu mintea noastră, cum Hristos ni Se dăruiește sub chipul pâinii și al vinului, care sunt Însuși Trupul Său și Însuși Sângele Său cel sfânt și preacurat.
Pentru cei care Îl ascultau pe Hristos, acest discurs despre Euharistie a fost o piatră de poticnire, chiar un scandal. Am putea spune, fără să greșim, că Însuși Domnul, Cel care S-a întrupat, Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, asistă la tragedia faptului de a nu fi înțeles, de a nu fi acceptat în ceea ce le-a grăit celor care L-au ascultat.
Capitolul 6 al Evangheliei după Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan consemnează tragedia discursului despre Sfânta Împărtășanie. Hristos le spune de două ori, celor care Îl ascultau, „nu murmurați”. În limba greacă, termenul este mult mai puternic și mai aspru decât cel pe care îl avem tradus în limba română – „nu bombăniți, nu bodogăniți” – mai mult decât a murmura sau a avea un comentariu negativ la adresa a ceea ce spune cineva.
Este o diferență între a nu înțelege, a nu pătrunde taina unui cuvânt sau misterul unei situații, și a i te opune acesteia sau a te revolta, a comenta din punct de vedere negativ, într-o manieră foarte aspră.
Unii dintre Apostolii lui Hristos s-au rezumat să-I spună Domnului: „E greu cuvântul acesta pentru noi – cel în care Tu ne vorbești despre Pâinea care S-a coborât din cer – adică Tu Însuți, Cel care Te-ai pogorât din cer, Te-ai întrupat și ai venit în lume ca să ne mântuiești. Este greu și să înțelegem cum Tu Însuți Te dăruiești sub chipul pâinii și al vinului, cele care sunt în mod real, nu simbolic, Trupul și Sângele Tău”.
În urma acestui cuvânt despre Sfânta Euharistie, unii dintre Apostoli L-au părăsit, nu L-au mai urmat pe Hristos.
Alții, nu numai că L-au părăsit pe Hristos, ci au și comentat (bodogănit) față de acest cuvânt, spunându-I în mod franc, crezând că rostesc adevărul: „Cum poți și cum ai această cutezanță, de a ne spune că Tu ești Pâinea care S-a pogorât din cer, de vreme ce noi Te știm foarte bine, că ești fiul teslarului (dulgherului) din Nazaret. Este imposibil ceea ce spui Tu, și e greu de digerat cu mintea noastră”.
Această atitudine nu a rămas undeva, în vremea lui Hristos, ci este prezentă și în lumea de astăzi. Ori de câte ori vorbim despre Sfânta Împărtășanie și importanța ei în viața noastră, există și atitudini de opoziție și de revoltă.
Dacă ne aducem aminte foarte bine, în vreme de pandemie, cel mai aprig și cel mai vehement subiect de discuție a fost în jurul Sfintei Împărtășanii. De ce? Pentru că Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie (Sfânta Euharistie) este esența viețuirii ortodoxe.
Diferența fundamentală dintre Ortodoxie și cultele neoprotestante constă tocmai în faptul că noi avem în centrul vieții noastre duhovnicești Sfânta Liturghie și Sfânta Euharistie.
Dacă am omite sau am renunța la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie sau la Sfânta Euharistie, ne-am transforma în niște ortodocși neoprotestanți. Adică, în conținutul credinței noastre am fi ortodocși, dar ca și comportament al trăirii noastre liturgice am fi ca neoprotestanții, care pun accent doar pe cântare și predică, dar lipsește Hristos, Cel care este centrul vieții fiecărui creștin.
Noi am fost îndemnați să facem Sfânta Liturghie (Sfânta Euharistie) întru pomenirea Lui, iar aceste cuvinte au fost rostite cu câteva ceasuri înainte de a muri. Prin urmare, aceste cuvinte au un conținut de testament, pe care noi, creștinii, trebuie să-l respectăm ca atare, dacă Îl iubim pe Domnul. Dacă nu-L iubim pe Domnul, neglijăm acest cuvânt și acest testament, de a ne împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos, întru pomenirea Sa.
Așa cum ne spune Sfântul Vasile cel Mare, noi, ori de câte ori ne împărtășim, „moartea Lui vestim și învierea Lui mărturisim”. Cu alte cuvinte, fără Hristos Euharistic (fără Trupul și Sângele lui Hristos), noi nu putem trăi o viață plenară, autentică și deplină creștină – doar o putem mima, putem fi undeva la periferia ei, dar nu în centrul vieții duhovnicești în Hristos.
Există acest duh de „bombăneală”, atât din partea noastră, a slujitorilor, cât și a credincioșilor, când abordează modul cum trebuie să înțelegem Sfânta Euharistie, această Taină a unirii noastre atât de profunde și atât de depline cu Hristos.
Ierarhul Hușilor a vorbit despre centralitatea pe care trebuie să o dăm Sfintei Împărtășanii, în practica vieții creștine:
La una din mănăstirile din Oltenia, unul dintre iconografii necunoscuți ai Bisericii noastre, s-a gândit să reprezinte Biserica sub formă de corabie. În această corabie stau Apostolii și credincioșii, iar în centrul lor este Hristos, într-un potir. Diavolul stă departe, având un arc cu o săgeată, îndreptată nu înspre Apostoli, nu înspre creștini, ci înspre Hristos din potir, să-L vâneze pe Hristos din centrul corabiei – Biserica – și să-L smulgă de acolo.
În volumul „Cerurile Oltului”, a vrednicului de pomenire, Mitropolitul Bartolomeu Anania, găsim o tâlcuire foarte frumoasă a acestei scene iconografice.
Cel care s-a gândit să reprezinte Biserica, avea în mod clar și limpede, ca trăire și ca asumare, cuvântul lui Hristos din capitolul 6 al Evangheliei după Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Știa că noi ne permanentizăm calitatea de membri ai Bisericii, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele lui Hristos, și că nu putem sta departe de El. Dacă vom decide acest lucru – așa cum se spune în rugăciunile de dinainte de Împărtășanie – vom fi prinși de „lupul cel înțelegător”, adică de diavol, pentru că, dacă stăm departe de Dumnezeu, în mod implicit, ne apropiem de cel rău.
Sfânta Împărtășanie nu este un merit sau un cadou pentru creștini, ci este – așa cum ne spune atât de lămurit Sfântul Ignatie Teoforul, în secolul al II-lea –„medicamentul nemuririi” și antidot la moartea generată de păcatele, neputințele și slăbiciunile noastre.
Prin urmare, noi, dacă păcătuim, suntem bolnavi spiritual și, atunci, avem nevoie de un medicament. Medicamentul, prin excelență, este Însuși Domnul Hristos, pe Care Îl putem primi în Sfânta Împărtășanie.
Întreaga Liturghie, de la început până la sfârșit, este o pregătire pentru a-L primi pe Hristos. Toate rugăciunile pe care le rostește episcopul sau preotul, când slujește Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, fac referire la pregătirea noastră pentru Împărtășanie, la rugămintea pe care I-o adresăm lui Dumnezeu, ca El să ne facă vrednici să-L primim în Sfânta Euharistie, să ne hrănim cu Trupul și Sângele Lui.
O singură rugăciune o rostește preotul sau episcopul doar pentru sine însuși, ca cel care slujește Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie – rugăciunea din timpul Heruvicului. În rest, toată Liturghia așa a fost gândită, în firescul și coerența ei, ca o pregătire a noastră, pentru a-L primi pe Hristos în Sfânta Euharistie.
Pentru un preot sau episcop care slujește Sfânta Liturghie, este de neconceput să nu se împărtășească, și acest lucru este luat ca un dat natural (firesc), care face parte din însuși conținutul slujirii. Odată ce ți-ai asumat să slujești, ca episcop, preot sau diacon, în mod implicit, deja ți-ai asumat faptul că te împărtășești, nu ai cum să eviți acest lucru, este atât necanonic, cât și ilogic, împotriva ideii însăși de a sluji. Slujirea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii are drept conținut dorința ta, ca diacon, preot sau episcop, de a te împărtăși.
În primele veacuri creștine, era gândită la fel slujirea și participarea credincioșilor la Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Pentru un creștin care participa la Liturghie, însăși participarea era deja o asumare că el vrea să se împărtășească.
Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre frecvența împărtășirii credincioșilor și abordările greșite ce țin de „vrednicia sau nevrednicia” celor care urmează să se împărtășească:
Astăzi, din păcate, am făcut o disociere – și e vina noastră, a slujitorilor – noi Îl confiscăm pe Hristos în Potir, și Îl ținem acolo (nu știu pentru ce!), deși rostim rugăciunile, iar în rugăciunea de dinainte de Împărtășanie – „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, din sfânt locașul Tău …” – cerem, înspre final, ca Hristos să ni Se dea nouă, și „la tot poporul”, nu doar unora, selectiv, ci la tot poporul care este la Liturghie și care, desigur – trebuie să spunem – s-a pregătit să se împărtășească. Nu ar mai fi nevoie să spunem acest lucru, pentru că, dacă noi ne-am asumat să participăm la Liturghie, deja suntem pregătiți să-L luăm pe Domnul, să ne împărtășim cu El.
Din păcate, pierzând dimensiunea euharistică a Liturghiei și a faptului că însăși participarea noastră ar trebui să implice împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului, suntem nevoiți să spunem: „cei care s-au pregătit pentru a-L primi pe Hristos în Euharistie, doar aceia se pot apropia de Potir”.
Vina este a noastră, a slujitorilor, pentru că noi credem că avem un statut special, ca să ne putem împărtăși la fiecare Liturghie. Mai sunt unii preoți, foarte simpatici, care spun cu emfază: „Eu am harul și datorită acestui lucru mă pot împărtăși la fiecare Liturghie. Credincioșii nu au acest har. Eu am ceva foarte special, sunt «preparat» din oficiu, în virtutea harului preoției, ca să-L primesc pe Domnul”.
Aceasta este o abordare foarte greșită, pentru că nu este suficient să avem har, trebuie să și lucrăm cu el. Iar lucrarea harului stă, în primul rând, în înțelegerea a ceea ce vrea Domnul să ne spună, legat de Împărtășanie, nu că am avea un statut special. Niciunul dintre noi nu avem vreun statut special.
Este ca și cum pentru noi, slujitorii, nu ar trebui să spunem această rugăciune: „Învrednicește-ne, Doamne, să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Tău”, pentru că noi avem deja harul și suntem pregătiți din oficiu, nu mai avem nevoie să cerem mila Domnului, ca să ne învrednicească de Sfintele Taine.
Sau, ca și cum eu, ca slujitor, nu ar trebui să mai fac absolut nimic, nici măcar să citesc rugăciunile de dinainte de Împărtășanie, pentru că oricum am harul, și sunt deja pregătit pentru asta.
Avem harul pentru a putea sluji și a chema Duhul Sfânt peste darurile de pâine și vin care vor fi transformate în Trupul și Sângele lui Hristos, iar nu pentru a ne mândri, crezând că avem un privilegiu aparte față de credincioși, iar acestora le cerem mai mult decât facem noi. Credincioșilor le cerem 3 zile de post înainte de Împărtășanie, dar noi mâncăm de dulce, sau o perioadă de 40 de zile la care să se împărtășească. Biserica nu spune nicăieri că noi trebuie să ne împărtășim o dată la 40 de zile, nu există niciun canon. Cele 3 zile se dau pentru cei care nu postesc posturile de peste an. Pentru cei care postesc posturile de peste an, miercurile și vinerile (zilele rânduite), nu mai e nevoie de cele 3 zile – așa cum nici preotul nu postește.
Sau, mai sunt preoți (din zona Bârladului) care le cer credincioșilor să postească în zilele de Paști, dacă se împărtășesc în a doua sau a treia zi de Paști – este necanonic, este o mare greșeală. În zilele din Săptămâna Luminată nu se postește, și nici în ziua de Paști. Se postește în perioada rânduită de Biserică.
Nu avem cum să postim în zilele în care este bucurie sau în zilele de Paști. Noi nu postim pentru că mâncarea ar fi rea, sau că ar fi un obstacol pentru Împărtășanie, ci postim pentru că vrem să ne desprindem de cele materiale, să nu fim dependenți de acestea, nu că ar fi ceva rău. Carnea nu este ceva rău pentru creștin și nu constituie o problemă dacă mâncăm carne și ne împărtășim.
Călugării, dacă au decis să nu mănânce carne, nu fac aceasta pentru că este păcat să mănânce carne. În Biserica primară a fost o erezie, a celor care refuzau materia și considerau că aceasta este ceva rău, că lumea este ceva rău, și că este o pedeapsă faptul că noi am ajuns în lumea aceasta. Au fost multe erezii în Biserica primară, față de care Părinții Bisericii au fost foarte aspri.
Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a atras atenția asupra greșelii grave a slujitorilor altarului care desconsideră viața de familie sau consideră viața conjugală impediment la a primi Sfânta Împărtășanie:
La fel cu cei care – și să nu-i credeți pe preoții care vă spun acest lucru – spun că relațiile intime sunt păcat. Nu, ci e o binecuvântare în viața de familie. Nu e o piedică pentru a vă împărtăși. Sunt unii care spun că nu te poți împărtăși, pentru că trăiești în viața de familie și ai relații intime, ci doar dacă trăiești în abstinență – un fel de căsătorie albă – te poți împărtăși. Aceasta nu este învățătura Bisericii, ci este o mare greșeală și erezie.
Plătesc cei care învață astfel de lucruri – că ar fi un impediment relația intimă din viața de familie – e o binecuvântare, nu un blestem, pentru că Dumnezeu a binecuvântat nunta, la Nunta din Cana Galileii, și o binecuvântăm prin slujba Cununiei.
Vă dau canon să fugiți de astfel de preoți, dacă vă dau asemenea sfaturi – că nu puteți să vă apropiați de Sfânta Împărtășanie pentru că trăiți viața conjugală, sau cei care vă spun că ar fi ceva mai sfinți călugării, decât preoții de mir, pentru că ei trăiesc în curăție, iar preoții de mir au soții, și nu ar fi chiar în regulă. Nu-i credeți nici pe aceștia, fugiți și de aceștia, pentru că spun erezii și nu învață ceea ce Biserica a binecuvântat.
Știți că cel care s-a opus ca viața de celibat să nu devină obligatorie pentru preot, a fost un călugăr – Sfântul Cuvios Pafnutie? El a zis: „Nu. Rămâne la latitudinea fiecăruia. Și viața de căsătorie este binecuvântată, și viața de călugărie, ambele.”.
Un mare teolog, Paul Evdokimov, spune că „viața de călugărie și viața de familie sunt cei doi versanți ai Taborului, care te duc înspre Hristos transfigurat”.
Nimic în viața de familie nu poate să constituie un impediment pentru viața duhovnicească. Totul este binecuvântat în viața de familie, inclusiv relațiile conjugale – sunt darul lui Dumnezeu. Așa ne-am născut cu toții, nu am venit ca niște meteoriți în această lume – cum vor unii să creadă –, ci am venit din dragostea părinților noștri.
Am făcut această paranteză, ca să fie lucrurile foarte clare, mai ales pentru cei care împânzesc tot felul de idei, care nu sunt în consonanță cu învățătura Bisericii noastre.
Să luăm aminte la acest cuvânt al Domnului, care ne spune că noi primim viață veșnică, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Domnului. Singurul obstacol la Potir este nepocăința și nedorința de a-L primi pe Domnul, în rest nu există niciun obstacol. Toate celelalte sunt invenții ale unora și ale altora, ca să stați departe de Hristos și să nu vă împărtășiți cu Hristos.
O parohie este vie, când se împărtășește cu Hristos, nu așa cum se întâmplă, din păcate, și cum am mai spus și voi spune necontenit: dacă ați avea în Bârlad un preot care e prăvilar, deschide cartea, citește dezlegări, face molitfe, toți veți alerga la el, iar dacă vin eu sau alt preot și fac Sfânta Liturghie și ne rugăm, nu voi avea atâția oameni la slujbă, câți sunt la prăvilar sau la cel care citește dezlegările sau molitfele. Și acelea sunt binecuvântate și sunt lăsate de Dumnezeu pentru a fi citite, dar nu pentru a-L ignora pe Hristos și Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie.
Iar pentru aceasta tot slujitorii sunt de vină, pentru că manipulează și se folosesc de suferința oamenilor.
Când se schimbă ponderea și accentul, și se uită de Hristos și de Sfânta Liturghie axându-se mai mult pe partea spectaculosului și a miraculosului din viața omului, ceva este greșit, orientarea nu e bună.
Dezlegarea, prin excelență, este în Taina Spovedaniei. Acolo primim cea mai mare dezlegare, de toate neputințele și păcatele. Iar Împărtășirea este cea mai mare minune din viața noastră, pentru că vine Însuși Hristos în viața noastră – nu prăvilismele și alte ritualuri pe care le mai face unul și altul, care nu au legătură cu învățătura Bisericii.
M-aș bucura să transmiteți aceste lucruri mai departe, celor apropiați sau celor care mai au asemenea idei, năstrușnice și năzdrăvane, în capul lor. Să le spuneți că sunt într-o foarte mare eroare.
sursa episcopiahusilor.ro