Iubirea vrăjmaşilor naşte în suflet mulţime de roade. „Cel ce iubeşte din simţire lăuntrică pe cei care-l vorbesc de rău sau îl nedreptăţesc sau îl urăsc şi-l păgubesc şi se roagă pentru ei ajunge în scurtă vreme la o mare sporire”, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, care vede în iubirea de vrăjmaşi izvor de smerenie, de plâns duhovnicesc – treapta mai înaltă a străpungerii inimii, penthos -, al dezlipirii de lume, al nepătimirii şi cale către contemplaţie. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ea ne eliberează mai cu seamă de patimile legate de mânie .
Sfântul Varsanufie arată că prin ea se taie „toată cugetarea necuvenită şi tot gândul rău şi de suflet stricător”. Sfântul loan de Gaza, ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur, vede în ea un mijloc de dobândire a iertării păcatelor. Sfântul Ioan (iură de Aur de altfel, referindu-se la textul din Matei 5, 15-48, subliniază în repetate rânduri că iubirea de vrăjmaşi ne face, „atât cât este cu putinţă pentru om”, asemenea lui Dumnezeu. Sfântul Diadoh al Foticeei vede în ea, ca şi Sfântul Simeon Noul Teolog, o cale către contemplaţie (theoria) şi, încă mai mult, către cunoaşterea tainelor celor dumnezeieşti (theologia). Multe dintre aceste constatări le regăsim în învăţătura Sfântului Siluan.
Pentru el, smerenia este nu numai o condiţie a iubirii vrăjmaşilor, ci şi un efect al ei . „Dacă iubim pe vrăjmaşii noştri, mândria nu va mai avea loc în sufletul nostru, căci iubirea lui Hristos nu caută să stăpânească.”
El spune, de asemenea, că celui care se arată răbdător cu vrăjmaşii săi, le iartă jignirile, se roagă pentru ei şi îi iubeşte Dumnezeu îi dă iertarea păcatelor: „Domnul, văzând răbdarea lui, îi va da lui […] iertarea păcatelor lui”; „Dacă ierţi fratelui tău înfruntările lui şi iubeşti pe vrăjmaşi, atunci vei primi iertarea păcatelor tale”.
Una dintre învăţăturile originale ale stareţului, prin care dă mărturie limpede de propria lui trăire, este că cel care se roagă pentru vrăjmaşii săi primeşte harul rugăciunii neîncetate. „Ca să păzeşti rugăciunea – îndeamnă el – trebuie să-i iubeşti pe cei care te supără şi te ocărăsc şi să te rogi pentru ei până ce sufletul tău o să se împace cu ei,
şi atunci Domnul îţi va da rugăciune neîncetată, căci El dă rugăciunea Sa celui ce se roagă pentru vrăjmaşi.” Celui ce îi iubeşte pe vrăjmaşii săi „Domnul îi dă bucuria
de a-L slăvi neîncetat, ziua şi noaptea”.
În buna tradiţie a Părinţilor, care văd în iubirea vrăjmaşilor un mijloc de curăţire de patimi şi de câştigare a nepătimirii, Sfântul Siluan arată şi el, cu o şi mai mare insistenţă, că această iubire este un izvor de pace a inimii, spunând chiar că „nu există altă cale” pentru a ajunge la o asemenea stare, care este în acelaşi timp şi o virtute.
„Dacă nu se roagă pentru vrăjmaşi, sufletul nu poate avea pace.” „Dacă un om se roagă şi posteşte mult, dar n-are iubire pentru vrăjmaşi, nu poate avea pacea sufletului.” „Domnul ştia că dacă nu vom iubi pe vrăjmaşii noştri nu vom avea pace în suflet şi de aceea ne-a dat această poruncă: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri.» Dacă nu vom iubi pe vrăjmaşii noştri, nu vom avea în suflet decât o anume linişte, în unele momente. Dar dacă-i iubim, pacea va rămâne zi şi noapte în sufletul nostru.”
În general, atunci când vorbeşte despre pacea legată de iubirea vrăjmaşilor, Sfântul Siluan o priveşte drept liniştea lăuntrică a inimii netulburate de gândurile rele; uneori însă arată că ea este participare la o însuşire dumnezeiască primită ca har al lui Hristos, prin Duhul Sfânt, referindu-se, în această perspectivă, la cuvântul Domnului: „Pacea Mea o dau vouă, pacea Mea las vouă. Nu cum dă lumea o dau Eu vouă” (In. 14, 27). Cel mai adesea el vorbeşte despre pacea lăuntrică, dar câteodată are în vedere şi armonia vieţii de obşte – care, în forma sa cea mai înaltă, este şi ea o participare la viaţa dumnezeiască -, armonie care se naşte din efortul pe care se cuvine să-l facă fiecare om de a nu-i judeca pe ceilalţi, de a nu se porni cu mânie împotriva lor, ci, dimpotrivă, de a-i iubi. „In viaţa de chinovie, pacea lui Dumnezeu se pierde înainte de toate pentru că n-am învăţat să iubim pe fratele nostru potrivit poruncii Domnului (1 In. 4, 21).
Dacă fratele tău te supără şi în acea clipă primeşti un gând de mânie împotriva lui sau dacă-l judeci sau îl urăşti, vei simţi că harul te-a părăsit şi că pacea a dispărut. Ca să ai pacea în suflet, trebuie să te obişnuieşti să iubeşti pe cel ce te-a supărat şi să te rogi de îndată pentru el.”
Pentru stareţ, pacea este nemijlocit legată de blândeţe. Pacea se naşte din blândeţe, dar şi una şi cealaltă sunt roade ale Duhului Sfânt (cf. Rom. 14, 17; Col 3, 12), şi prin ele se cunosc venirea şi sălăşluirea Lui în sufletul omului. Prin dăruirea blândeţii, Duhul împlineşte în inima omului porunca lui Hristos: „învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 29). Blândeţea, socotită în mod tradiţional de Părinţi drept o formă a iubirii, apare în acelaşi timp ca rod al iubirii de vrăjmaşi, dar şi ca mijloc de dobândire a acestei iubiri.
Putem constata din cuvintele stareţului că, după cum iubirea de vrăjmaşi este un dar al harului, tot aşa şi primirea acestui har este o roadă a unei asemenea iubiri. Cel care se sileşte să se roage pentru cel care l-a jignit pe el sau a prigonit Biserica „va purta în chip simţit harul în sufletul său”, scrie Sfântul Siluan, care, de altfel, socoteşte că iubirea vrăjmaşilor este, alături de smerenie, una dintre condiţiile esenţiale ale venirii şi sălăşluirii Duhului Sfânt în sufletul omului şi ale intrării, încă de aici, de pe pământ, în împărăţia cerurilor.
Iubirea de vrăjmaşi îngăduie, de asemenea, păstrarea harului o dată primit, iar fără ea harul se pierde. „Pentru a păstra harul trebuie să-i iubim pe vrăjmaşii noştri” şi să ne rugăm pentru ei; „el nu va rămâne în noi dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi”.
Sfântul Siluan, ca şi Sfântul Ioan Gură de Aur, insistă asupra faptului că iubirea de vrăjmaşi ne face asemenea lui Dumnezeu. „Cel ce iubeşte pe vrăjmaşii lui e asemenea Domnului.” Stareţul aminteşte de două ori cuvântul lui Hristos către avva Paisie, care se ruga pentru unul dintre ucenicii săi, care se lepădase de El: „Paisie, prin iubirea ta, te-ai asemănat Mie.”
Făcându-ne asemenea lui Dumnezeu prin iubirea tuturor oamenilor, fără deosebire, ajungem să cunoaştem dragostea lui Dumnezeu, iar prin aceasta II cunoaştem pe Dumnezeu, Care este Iubire (1 In. 4, 8). Pentru Sfântul Siluan „să-L cunoşti pe Dumnezeu” înseamnă, mai întâi de toate, „să ştii cum ne iubeşte”. Această cunoaştere a Lui nu este o cunoaştere teoretică, abstractă, ci o cunoaştere din lăuntru, prin experiere, care se naşte din unirea cu Dumnezeu, împlinită prin asemănarea cu El.
Ea este mai presus de cunoaşterea firească, este dăruită de Hristos şi se produce prin şi în Duhul Sfânt. Dacă te rogi pentru vrăjmaşii tăi, spune stareţul, „Dumnezeu îţi va da harul Lui şi vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt”; „cel ce iubeşte pe vrăjmaşii lui va cunoaşte curând pe Domnul prin Duhul Sfânt”. La rândul ei, această cunoaştere îl uneşte cu Dumnezeu pe cel căruia i-a fost dată. Regăsim aici învăţătura tradiţională a Părinţilor despre cunoaşterea/vederea lui Dumnezeu, care se dă prin har şi care-l îndumnezeieşte pe om: „Cel ce L-a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt devine asemenea Domnului, cum a zis Ioan Teologul: «Vom fi asemenea Lui, fiindcă II vom vedea aşa cum este» (1 In. 3, 2).”
Această cunoaştere a lui Dumnezeu naşte în suflet o mare bucurie: „fiindcă cunoaşte pe Ziditorul lui”, „sufletul este cuprins de o mare bucurie”, arvună şi pregustare a fericirii celei cereşti.
Jean-Claude Larchet, Dumnezeu este Iubire. Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, Editura Sophia