Rugăciunea autentică, cea care ne uneşte cu Cel de Sus, nu este altceva decât lumina şi puterea care se pogoară asupra noastră din ceruri. Prin esenţa ei ea transcende planul nostru uman. În lumea aceasta nu există pentru ea izvor de energie.
Cei care ajung să-şi conştientizeze boala lor duhovnicească caută terapeuţi duhovniceşti, care, prin harul lui Dumnezeu, le pot tămădui patimile sufletului şi ale minţii-nous. Este, cu adevărat, trebuinţă de o mare luptă pentru aflarea acestor adevăraţi conducători ai poporului, doctori ai sufletelor şi ai trupurilor, de vreme ce multe boli somatice se datorează celor duhovniceşti.
Cred că ceea ce trebuie să avem în vedere, împreună cu pocăința, este tocmai cuvântul „pregătiți”. Expresia „drepte faceți cărările Domnului” îndeamnă la a fi drepți, să fim sinceri înaintea lui Dumnezeu. El vrea să intre înlăuntrul nostru. Prin urmare, nu vom găti alte drumuri, alte cărări, ci sufletul nostru. Înlăuntrul lui toate să devină netede. Nu înseamnă nimic altceva decât sinceritate, să devenim sinceri cu Dumnezeu.
Pr. Varnava Iankos: Nu încercați să vă schimbați sinele, ci, prin smerenie, prin acceptarea a ceea ce sunteți, faceți scară spre Cer neajunsurile voastre. În loc să ne chinuim pe sine cu frământări: «De ce sunt așa?», «De ce sunt altfel?», să dăm un alt conținut vieții noastre.
Din scrisorile tale se vede că te-ai dăruit neîncrederii într-atât, încât spui că nimeni nu poate să te convingă. Aceasta nu e bine. Spui că nu trebuie ca cineva să te facă să-ți schimbi convingerea. Aceasta înseamnă că ești foarte încrezătoare în neputința de a greși și convingerilor tale și a concluziilor pe care le tragi. Dar aceasta este o trăsătură rea, este simptomul mândriei.
Se pare că omul se predă gândurilor pătimaşe nu numai în momentul când este ispitit de gândurile rele, şoptite de amăgitorul diavol, ci chiar înainte de aceasta, atunci când consimţim să ni se întunece „ochii şi urechile” sufletului.
Având unele treburi prin Atena, am trecut şi pe la o familie de români. Printre altele, femeia casei mi-a povestit că, odată, într-o miercuri, a fost ispitită să mănânce de frupt şi nu orice, ci carne. Avea pregătit ceva bun şi nu a rezistat ispitei şi a mâncat. De obicei ţinea toate posturile de peste an.
Să ne întrebăm dacă l-am salutat cu căldură pe prietenul nostru pe care l-am întâlnit. Să ne întrebăm dacă nu cumva am fost egoiști în ziua care se pleacă spre înserare. Să ne întrebăm dacă oare este cineva mulțumit cu ceea ce i‑am spus sau cu ceea ce i-am făcut. Să vedem dacă putem răspunde cu inima ușoară la întrebarea: am ajutat pe cineva dintre cei care au avut nevoie de ajutorul nostru? Nu mă gândesc numai la ceea ce am dat pentru cineva, ci și la ajutorul care e necesar între noi, de multe ori – să‑i ajutăm fratelui nostru să facă mai ușor ceea ce are de făcut. Am fost săritori, binevoitori, sau nepăsători?
Din săraca mea experiență, am realizat că omul, cu cât mai mult se smerește, cu atât mai mult se ajută pe sine și progresează în viața duhovnicească. «Dumnezeu celor smeriți le dă har». Acolo unde nu există smerenie, predomină dezbinarea, duhul contrazicerii, gândurile ascunse, patimile, încăpățânarea, adică toate acele lucruri care ne îngreunează viața monahală și ne-o fac mai neagră decât însăși rasa pe care o purtăm. Deși par lucruri mărunte, acestea au o mare importanță. Este vorba, desigur, despre acel egoism, despre acea mândrie din noi, care, asemenea unei carii, mănâncă trupul frumoasei vieți monahale.
Omul nu este numai carne, oase şi sânge, care putrezesc, ci şi altceva: duh în care se cuprinde o sclipire din Duhul lui Dumnezeu. Omule, vezi ce faci cu această licărire dumnezeiască din tine! Stă în puterile tale să o faci să crească sau să o înăbuşi sub obroc şi să o faci să piară! Va veni vremea când toţi vom da seama de asta!
„Sfântul Gheorghe a fost numit de Biserică „câştigătorul cununii”, „purtătorul de biruinţă” şi „marele mucenic”. Toţi mucenicii sunt mari, pentru că toţi şi-au jertfit viaţa şi au făcut arătată dragostea desăvârşită faţă de Hristosul nostru. Dar numirile de „purtător de biruinţă” şi „mare mucenic” nu ţin atât de bărbăţia dovedită în timpul chinurilor, ci, după părerea mea, de deplinătatea dragostei lui vădită nu doar în răstimpul cât a trăit, ci şi după aceea, până la sfârşitul veacurilor, aşa încât să preîntâmpine orice tulburare a durerii şi să sprijine pe oricine cheamă numele său.” (Pr. Iosif Vatopedinul)
Relatează Ilias și Theofano Tsirampidi din Drosato, Kilkis, părinții a trei copii că: „Pe 30 martie 2001, am dus pe Mihali, copilul nostru de patru ani și jumătate, de urgență la Spitalul Genimatas din Tesalonic cu durere de pântece de nesuportat. După testele necesare și după diagnosticul dat, ocluzie intestinală prin răsucire, a fost supus unei operații timp de trei ore și jumătate. I s-a scos o jumătate de metru de intestin alterat. Doctorii ne-au spus că Mihali a trecut de o foarte mare primejdie, dar că nu a depășit încă pericolul. Luni seara, adică ziua următoare, a avut temperatură de 40 de grade. Marți a fost transferat de urgență în unitatea de terapie intensivă, având septimicie și șoc respirator sever. Șansele să trăiască erau de doar 10%.
Dacă ţi-ai pierdut averea, n-ai pierdut nimic, scria un predicator american, Norman Vincent Peale. Dacă ţi-ai pierdut sănătatea, ai pierdut ceva. Dar dacă ţi-ai pierdut speranţa şi curajul, totul e pierdut. Cei mai mulţi pierd totul fiindcă şi-au pierdut speranţa în ultimul moment.
„Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte, Dumnezeu însă, prin învierea Lui, îi „condamnă” pe oameni la nemurire, în locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează; în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul morţii, El le dă nemurirea. Nicicând oamenii n-au arătat ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit, şi niciodată Dumnezeu n-a arătat iubire faţă de oameni ca atunci când a înviat. Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, El însă, prin învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori.” (Sfantul Iustin Popovici)