Liturghia este un act de aducere de mulţumită lui Dumnezeu şi, sigur, noi aducem mulţumită lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui către noi.
Liturghia este un act de aducere de mulţumită lui Dumnezeu
Cea mai grea luptă este cea cu tine însuţi…
Sunt anumite persoane în preajma cărora poţi să trăieşti o stare de libertate deplină. O stare de risipire, dacă vreţi, dar în sensul frumos al cuvântului. Şi cred că fiecare dintre noi am întâlnit cel puţin un om în preajma căruia simţi că zbori, simţi că sufletul se povesteşte pe sine cu atâta naturaleţe, cu atâta deschidere, cu atâta drag, chiar dacă pe acea persoană n-ai văzut-o de foarte multe ori.
Astupă gura celui ce cleveteşte la urechea ta ca să nu săvârşeşti împreună cu dânsul un îndoit păcat
Să nu fie auzul tău ascultând cu dulceaţă limba clevetitorului, nici limba ta grăind ceva împotriva aproapelui în auzul iubitorului de defăimare, ca să nu cazi din dumnnezeiasca dragoste şi străin să te afli de viaţa veşnică.
Păcatul este numit vrăjmășie fiindcă acesta ne face pe noi vrăjmași ai lui Dumnezeu
„El Care a făcut din cele două una, surpând peretele din mijloc al despărțiturii, desființând vrăjmășia în trupul Său” și celelalte.
Fie că unind cele două popoare a făcut [din două] unul, fie că cele pământești le-a unit cu cele cerești, căci și pe acestea El le-a unit, care mai înainte erau despărțite unele de altele, fie că vei considera că se referă la fiecare în parte, a unit sufletul cu trupul care pururea stăteau împotrivă unul cu altul: supunând astfel cugetul trupului legii duhului, surpând peretele din mijloc al despărțiturii; căci a numit perete din mijloc fie cele trupești, fie cele sensibile, fie slujirea Legii.
Iubirea faţă Dumnezeu nu îngăduie deloc ura împotriva aproapelui
Cel care vede chiar urmă de ură în inima lui faţă de orice om şi faţă de orice greşeală a lui, acesta nu-L iubeşte deloc pe Dumnezeu. Pentru că iubirea faţă Dumnezeu nu îngăduie deloc ura împotriva aproapelui.
Să nu spui „nu-l urăsc pe fratele meu” în momentul în care nu vrei să-ţi aminteşti de el.
Rugăciunea de cerere și umilință a Sfântului Grigorie Teologul către Domnul nostru Iisus Hristos
Dumnezeul meu, de care heruvimii şi toate adâncurile tremură, Noianul cel necuprins al bunătăţii, Cel ce de-a pururea asculţi pe cei ce Te cheamă pe Tine cu inimă zdrobită, Cel ce ai făcut noaptea spre odihna şi mântuirea zidirii Tale, Cel ce m-ai învrednicit pe mine, ticălosul, să ajung sfârşitul zilei, Cel ce ai zis: „Mai înainte de a Mă chema pe Mine de faţă sunt şi încă grăind tu“, vino şi acum, Stăpâne, la noi prin venirea Ta cea nevăzută, din sanurile cele părinteşti ale Născătorului Tău de Care nu Te-ai despărţit niciodată şi pleacă urechea Ta spre neputinţa noastră.
„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă…” Duminica lui Zaheu vameșul la Mănăstirea Suruceni
„Prelungeşte-mi viaţa până voi aduce Ţie roadă de pocăinţă adevărată.” (Sf. Sofronie Saharov)
Dumnezeu a venit pentru păcătoşi, ca să îi cheme la pocăinţă
De-a lungul ultimelor săptămâni am fost foarte binecuvântaţi: prăznuind Pastile de iarnă – Naşterea Domnului nostru, Naşterea Sa în smerenie, în obscuritate, în adâncul pământului; şi slăvită Lui arătare în râul Iordan, prin care a sfinţit apele şi întreaga creaţie, descoperindu-ne închinarea Treimii; şi apoi intrarea Sa în Templu, ca să fie primit ca Mântuitor de către dreptul bătrân.
Dă-I puţin Celui care ţi-a oferit mult
Să urmăm Logosului, să urmărim desfătarea cerească, să ne izbăvim de moştenirea pământească. Să păstrăm dintre cele pământeşti doar pe cele bune, să ne mântuim sufletele prin milostenii, să dăm din bunurile noastre celor săraci, ca să devenim bogaţi în bunurile veşnice. Dă ceva şi sufletului, nu doar trupului! Ia ceva din pântecele tău, şi dă duhului! Primeşte ceva din focul care arde cele pământeşti şi îndepărtează-te de flacără!
Nimic n-a costat omenirea mai mult decât mânia
Înţeleptul Seneca spunea: „Nimic n-a costat omenirea mai mult decât mânia. Urmările ei sunt crimele, otrăvirile, războaiele, incendiile şi cetăţile distruse”. Mânia este caracterizată iscusit drept o cursă neaşteptată şi o nebunie trecătoare de către Sfântul Vasile cel Mare, în lucrarea sa Cuvânt împotriva celor mânioşi.
Să punem la bună rodire darul ăsta, cel mai mare dar, al libertății pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu…
În timp ce citea Înalt Preasfințitul, mi-a venit gândul ăsta: aveau dreptate că era un om păcătos, acolo nu a fost minciună. Și ce virtute a avut acest om păcătos, ca Hristos să vină în casa lui?
A-ți simți păcatul este un mare dar al Cerului, mai mare decât cel de a vedea îngeri
Părinții spuneau că a-și simți păcatul este un mare dar al Cerului, mai mare decât cel de a vedea îngeri. Și eu nu puțină vreme am fost orb duhovnicește: nu vedeam păcat în îndepărtarea mea de la Dumnezeul copilăriei mele. Eu „necunoscând am făcut” (cf. 1 Tim., 1-13).
Să nu ne mâhnim dacă, cerând ceva Domnului, rămânem multă vreme fără răspuns
Oricâte rugăciuni am înălţa Domnului, este posibil ca El să nu îngăduie slobozirea noastră de vreuna dintre patimi, pentru ca să gustăm nepătimirea doar în parte: „Să nu ne mâhnim dacă, cerând ceva Domnului, rămânem multă vreme fără răspuns. Domnul a voit ca toţi oamenii să devină neîmpătimiţi.
Păstrați-vă sănătatea sufletului, așa cum țineți cel puțin la sănătatea trupului vostru
Dragii mei, păstrați-vă sănătatea sufletului, așa cum țineți cel puțin la sănătatea trupului vostru. Învățați-vă înainte de toate să aveți spirit de discernământ, a deosebi între bine și rău, între sănătos și nesănătos, între folositor și nefolositor. Este începutul înțelepciunii voastre de tineri.
Ce să facă Dumnezeu cu noi creștinii de astăzi care nu îmbrățișăm deloc duhul creștinesc
În anii prigoanelor, pentru martiri lucrurile erau așa cum le știm, iar în veacurile care au urmat pentru anahoreți deasemenea. În vremurile noastre viața este cum ne-o facem, așadar tu alegi locul și cum vei trăi, fie că vei merge să viețuiești în pustiu, la mânăstire, sau îți vei întemeia o familie. Oriunde ne-am afla, însă, toți vom trece prin lucruri asemănătoare cu cele de care am pomenit [patimiri, suferinte, n.n.] și tot parcursul nostru va fi între limite.
Condamnat la nemurire: o meditaţie asupra Învierii
Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; cu Învierea Lui El i-a condamnat la nemurire. Pentru lovirea pe care a primit-o, Dumnezeu s-a întors îmbrăţişând; pentru insulte, binecuvântând; pentru moarte, cu nemurire. Niciodată omul nu a arătat atâta ură faţă de Dumnezeu ca atunci când L-au răstignit; şi niciodată Dumnezeu nu a arătat dragostea lui faţă de oameni ca atunci când a înviat.
Dumnezeule, Dumnezeul meu, fie-Ţi milă de mine şi nu mă osândi după faptele mele!
Va veni vremea, ziua, clipa când se vor închide aceşti ochi şi se vor deschide cei ai sufletului. Atunci vom vedea o lume nouă, o nouă existenţă, o creaţie nouă, o viaţă nouă ce nu are sfârşit. Numele ei este „nemurire fără de sfârşit”. Marea noastră Patrie este acolo sus, nestricăcioasă, veşnică, Ierusalimul cel de sus, maica celor întâi-născuţi, acolo se vor sălăşlui sufletele celor mântuiţi, care au fost curăţite de întinăciune de Sângele Mielului Cel fără de răutate.