„Intră aici în biserică un om sugrumat de necazuri şi de împrejurări vitrege; tristețea îi înăbuşă sufletul; dar intrând aici, aude îndată pe profet zicând: Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce te turburi?
Iubiții mei, la un singur lucru să luăm aminte: dacă ne vom ruga și dacă ne vom liniști, și dacă vom fi onești înaintea lui Dumnezeu, vom putea face fapte mărețe, și cu sufletul nostru, chiar și în societate. Însă trebuie să fim atenți la un singur lucru, la împrăștiere!
Un lucru trebuie, această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toţi, încât grija faţă de nevoile noastre de trăi să fie atât cât e necesar și să avem toţi preocuparea cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, cum să ajungem la mântuirea sufletului nostru nemuritor.
„Ce bine m-am simțit la Liturghie!” Întâi de toate, Liturghia nu este o simțire. Adevărul Litughiei este independent de propria noastră simțire. Astăzi slujba mi s-a părut de nesuferit, seacă, n-am înțeles nici măcar ce Evanghelie s-a citit, dar asta nu înseamnă că nu am fost la Liturghie. Astăzi m-am împărtășit, dar nu am simțit nimic, nu înseamnă că nu m-am împărtășit. Dumnezeiasca Liturghie nu depinde de starea sentimentală a omului, pentru că aceasta este înșelătoare.
Maica Domnului își manifestă în mod concret maternitatea prin rugăciunile ei, prin mijlocirea ei permanentă pentru fiii săi, astfel încât tot harul divin trece prin mâinile sale. Această rugăciune a Maicii Domnului este atât de puternică și de specială, diferită de mijlocirea celorlalți sfinți, atât de intim înscrisă în taina mântuirii noastre, încât Biserica Ortodoxă nu ezită în slujbele sale să o invoce prin cuvintele „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi”, fără să aducă prin aceasta vreun prejudiciu singurului nostru Mântuitor. (Arhim. Placide Deseille)
A avea ca mamă pe Maica Domnului e darul neprețuit pe care ni L-a făcut Dumnezeu. A ales-o dintre oameni pentru ca pe oameni să-i ridice la Sine. I-a prețuit curăția și smerenia și i le-a încununat, dăruindu-ne-o ca exemplu tuturor femeilor creștine. S-o iubim pe Maica Domnului, crinul neamului omenesc, și nicio durere nu va copleși această dragoste!
„Iubirea creştina este ,,imposibilitatea posibilă” de a-L vedea pe Hristos în celălalt, oricine ar fi, şi pe care Dumnezeu, în iconomia Sa veşnică şi tainică, a hotărât să-L aducă în viaţa mea.” (Pr. Alexander Schmemann)
R. Rădulescu: Părinte profesor, în fragmentul evanghelic despre care vom vorbi astăzi, Iisus Hristos ne pune o măsură foarte înaltă, un standard, să-i spunem, foarte ridicat: Ne spune că, dacă vrem să ne diferenţiem sau să ieşim din rândul păcătoşilor, al oamenilor obişnuiţi şi vrem să fim creştini, vrem să fim ucenici ai Săi, să purtăm cu demnitate numele de creştin, trebuie să-i iubim pe vrăjmaşi. Este aceasta o propunere sau o chemare la un lucru care nu ţine de natura omului? Cum să interpretăm această poruncă a lui Hristos, această chemare a Sa de a-i iubi pe vrăjmaşi? Este un lucru foarte greu de împlinit! Este aproape utopic!
Toată lumea cea văzută este permanent în mișcare, în agitație, în luptă. Nimeni nu cunoaște însă cauza acestor nesfârșite tulburări, care sunt opera satanei. În lumea nevăzută a gândurilor omenești tot satana lucrează și tulbură. El este stăpânitorul lumii acesteia, văzute și nevăzute.
Când, cu îndrăzneală și credință, vrei să alergi la Născătoarea de Dumnezeu pentru orice trebuință a ta, poți obține acest har dacă vei cugeta acestea: