Stareţul athonit povesteşte cum trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ne asculte. Rugăciunea este taina comuniunii vii cu Dumnezeu şi temelia vieţii duhovniceşti a omului ortodox. Despre ce aşteaptă Domnul de la rugăciunea noastră şi cum îl răsplăteşte pe cel care se roagă a povestit stareţul Gavriil de la Kareia.
Fericit cel ce, luminându-și ochii inimii, Îl vede în sine întotdeauna pe Domnul ca în oglindă, că va primi ușurare de patimi și de gândurile viclene.
Omul este chemat să se apropie în mod regulat de Paharul Vieții. Cea mai frumoasă și cea mai sfântă invitație: „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”, spune preotul, nicidecum „depărtați-vă!”. ÎI luăm pe Hristos Cel Răstignit și Înviat și primim bucuria Cerului încă de aici, deoarece „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru”.
„Pe tine, omule, te-am făcut să fii viu, te-am făcut pentru viaţă, moartea nu are ce căuta în poporul Meu. Tu ai ales moartea, Eu ţi-am adus din nou viaţă. Tu te-ai depărtat de la viaţă, Eu nu Mă depărtez de cel pe care l-am făcut și încă o dată îţi aduc înapoi viaţă.” (PS Damaschin Dorneanu)
Să uităm că ne aflăm acum aici în biserică şi să ne întoarcem cu gândul la vremea când Mântuitorul se afla încă pe pământ şi când Şi-a săvârşit minunile şi Şi-a expus învăţătura, aceea care urma să rămână pentru veacuri pentru simţirea şi gândirea oamenilor. Aceea care avea să fie, peste veacuri şi veacuri, călăuza tuturor spre o bună vieţuire pe pământ şi spre drumul către împărăţia de dincolo. Tocmai rostise ceea ce numim noi Predica de pe munte, când, în faţa unei mari mulţimi, expusese într-un rezumat substanţial ceea ce urma să fie chintesenţa, ceea ce urma să fie esenţa învăţăturii Sale şi, mai ales, ceea ce urna să fie noutatea pe care o aducea El faţă de religia Vechiului Testament.
Fiecare rugăciune adevărată este o luptă cu moartea şi o negare a morţii. Fiecare rugăciune adevărată este o luptă pentru viaţă şi o recunoaştere a vieţii.
Pr. Emilianos Simonopetritul Faptul de a intra în Biserică este cel mai mare privilegiu pe care îl are un creștin. Trăim aici Harul lui Dumnezeu. Trăim mântuirea noastră. Rezultatele lucrării de mântuire a Dumnezeului nostru, a Marelui Arhiereu!
Durere este ceva străin în viața omului. De aceea nimeni nu vrea să sufere. Stricăciunea, durerea și moartea nu le-a creat Dumnezeu. Nu le-a dat Dumnezeu omului.
Numai în harul dumnezeiesc te poţi ruga. Nicio rugăciune nu se poate face fără harul dumnezeiesc. Aduceţi-vă aminte de Înţelepciunea lui Isus Sirah: „Că întru înţelepciune se va grăi lauda, şi Domnul o va îndrepta pe ea” (Isus Sirah 15, 10). Adică, numai Acela care stăpâneşte înţelepciunea cea dumnezeiască poate să-L slăvească, după cuviinţă, pe Dumnezeu. Numai Domnul dă har pentru asta. Când vine harul, spune numele „Hristos”, şi se umple şi mintea, şi inima.
Feluritele noastre strădanii, în întregul lor, alcătuiesc nevoinţa stăruitoare pentru recăpătarea peceţii darului Duhului Sfânt, care ne-a fost dăruită în acea mare zi [a Botezului]. La Sfântul Botez ne-au fost date spre moştenire toate harismele Duhului Sfânt. Văzând lucrurile astfel, înţelegem că în acea zi nu ne-am deosebit întru nimic de cei mai mari dintre Sfinţi: am primit aceleaşi daruri precum aceia şi nimic mai puţin.
Pr. Gheronda Emilianos Simonopetritul: Desigur, Lui Dumnezeu putem să-i spunem că dorim, putem să-i spunem ce vrem noi. Este bine, însă, să-i spunem cuvinte pe care le înţelegem, şi care au noimă. Altfel spus, nu e bine să-i spunem prea multe cuvinte. Să le repetăm pe aceleaşi, pentru ca mintea să nu obosească, încercând să priceapă diferite înţelesuri. Să fim mai atenţi şi să spunem două, trei, patru, cel mult cinci cuvinte şi să le repetăm continuu pe acestea. Astfel, mintea se obişnuieşte să urmărească aceste cuvinte. Să alegem cuvinte care ne mişcă sau ne ajută, care ne umplu de har şi ne apropie de Dumnezeu. Să vedem care cuvinte ne pun în legătură cu Dumnezeu, care fac inima noastră să se înmoaie, care anume ne provoacă bucurie, în sfârşit, care anume cuvinte ne umplu de pace şi de linişte.
Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul ca un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).