Mitropolitul Atanasie de Limasol, într-un cuvânt ținut înaintea dascălilor și elevilor școlilor catehetice din Mitropolie, vorbește despre educația tinerilor în Biserică: dobândirea dragostei de Dumnezeu și de aproapele.
În ceea ce privește educație, Biserica o vede oarecum diferit față de ceea ce înțelege lumea prin educație. În Biserică, educația înseamnă îndrumarea, conducerea oamenilor, dar nu spre anumite idei, valori ori idealuri, ci conducerea oamenilor spre dragostea Domnului nostru Iisus Hristos. În Biserică, educația înseamnă ca omul să învețe să-L iubească pe Hristos, pentru că aceasta este lucrul dorit în Biserică. Biserica propovăduiește dragostea de Dumnezeu, însă, o percepție secularizată a religiei Bisericii vorbește doar despre credința în Dumnezeu, pe când desăvârșirea în Biserică este dragostea, cea care va rămâne până la sfârșitul veacurilor, de vreme ce și credința și nădejdea vor înceta să mai existe în zilele cele de pe urmă, iar cea care va rămâne va fi dragostea. Așadar, cel mai de folos omului îi este să învețe să-l iubească pe Dumnezeu. A crede în Dumnezeu este o condiție de bază, dar este doar prima treaptă, de pe care trebuie să urci la următoarea și de acolo la următoarea și tot așa. Nu rămâi la prima treaptă. Un om nu poate să-și pună viața în mâinile cuiva în care doar crede. Dacă este un ideolog, poate să facă acest lucru, așa cum vedem și în alte cazuri în viața de zi cu zi. În Biserică, însă, ceea ce există cu adevărat este dragostea lui Hristos.
Pentru noi, Hristos este tot ceea ce avem nevoie. Hristos este Învățătorul fiecărui om. Vedeți cât de frumos ne spune Domnul în Evanghelie: ,,Învățați de la Mine”. Așadar, omul de la Dumnezeu învață, de la Însuși Hristos, învață din viața lui Hristos, din cuvintele Mântuitorului, mai înainte de toate din experiența dragostei lui Dumnezeu înlăuntrul său. Iar această experiență este atât de puternică, încât învinge dragostea lumească a oamenilor.
Bucuria lui Hristos, prezența lui Hristos, are atâta putere, încât atunci când se va aprinde în inima omului, toate se împlinesc și se rotesc în jurul dragostei Lui Dumnezeu. Ne spune, de asemenea, Hristos în Evanghelie ,,am venit să aduc foc pe pământ” (Luca 12, 49). Acest foc a fost focul ce s-a aprins în inimile sfinților și, de atunci, se aprinde continuu în sufletele tuturor oamenilor care Îl urmează. Focul acesta se aprinde în inima fiecărui om care gustă cu adevărat prezența lui Hristos.
Nu este de ajuns, frații mei, să le vorbim copiilor noștri despre preceptele Evangheliei. Nu este de ajuns să spunem că Evanghelia și Biserica sunt cel mai bun lucru pe care ni-l poate da cineva. Desigur, este frumoasă dragostea, bucuria, libertatea, dreptatea, toate acestea sunt lucruri frumoase și de dorit. Dar omul are astăzi nevoie să învețe să-L iubească pe Hristos, să afle că ceea ce îi poate oferi Biserica este Hristos, pe Care lumea nu i-L poate oferi. Tânărul poate să primească educație de oriunde, poate să învețe să-i respecte pe ceilalți oameni, să-i iubească, să fie cinstit, sincer, drept, democratic, iubitor de libertate și tot așa. Nu este nevoie ca Biserica să ne învețe toate aceste lucruri, pentru că pe toate acestea firea însăși ni le arată, au fost sădite de Dumnezeu înlăuntrul nostru. Sinele nostru, ipostasul nostru omenesc ne învață ce sunt libertatea, dreptatea, democrația, respectul, dragostea față de ceilalți.
Biserica, însă, vine să ne învețe dragostea pentru Hristos. Iar aici, îngăduiți-mi să vă spun, este punctul în care noi, creștinii de azi, ne împiedicăm. De ce? Pentru că noi considerăm că Biserica este un sistem ideologic și este de ajuns pentru noi să fim oameni buni, să ne facem datoria, ni se pare suficient să le impunem copiilor noștri anumite interdicții, să nu facă lucruri rele etc. Auzim câteodată pe cineva spunând: ,,Decât să cadă pradă drogurilor, mai bine să meargă la Biserică. Decât în pușcărie, mai bine în Biserică!”. Vedeți ce spun oamenii? De parcă Biserica ar fi opusul drogurilor ori al temniței. Astfel, ajungem să zicem și noi precum cămila în proverbul acela: ,,Bine, dar drum drept nu există?”. Adică, de ce trebuie să alegem între droguri și Biserică? Adică, cine nu este în Biserică s-a lăsat pradă drogurilor, iar cine nu ia droguri este în Biserică? Cu siguranță, nu! Poate să nu fie din Biserică și să fie un om cât se poate de onorabil, cinstit, corect, un tată bun, un soț bun, ori un elev bun și, în fine, să aibă toate calitățile.
De aceea, de foarte multe ori, unii dintre noi nu putem înțelege de ce copiii au o altă legătură cu Dumnezeu. Pur și simplu nu putem înțelege acest lucru și le spunem: ,,De ce dorești să faci asta, la ce-ți folosește ție Biserica? Nu e de ajuns că ești un om bun, că ai o meserie, că ești cineva, că ajuți societatea și lumea? Ce vrei mai mult de atât? Ceea ce vrei tu sunt lucruri exagerate, fanatisme, lucruri extravagante, bolnăvicioase.” De ce emitem noi astfel de judecăți? Fiindcă ne vedem viața nu din prisma iubirii, ci a îndeplinirii datoriilor. ,,Fă-ți datoria și este de ajuns”, spunem de cele mai multe ori. Dar dragostea, frații mei, nu are limite. Dragostea pentru Dumnezeu nu are limite. La fel trebuie să fie dragostea pentru orice om. Iar dacă iubești un om, vrei să fii împreună cu el, să-ți unești viața cu el. Poți să pui limite unei astfel de iubiri? Dragostea este foc ce arde în inima omului. Nu poate fi limitată și nici nu se supune rațiunii, ci lucrează singură, pentru că acționează din inimă și nu din minte. Biserica învață și îl cheamă pe om să-L iubească pe Hristos, înainte de toate.
În vremurile de odinioară, în Biserică existau foarte mulți copii. Cei care suntem mai înaintați în vârstă ne aducem aminte că aproape toți copiii, până la o anumită vârstă, mergeau la orele de cateheză ce se țineau în biserică. Toți aveau o legătură cu Dumnezeu. Până la o anumită vârstă… Odată ce treceau de vârsta aceea, se pierdeau. Acest lucru se întâmpla în jurul vârstei de 14-15 ani, iar la alții în jurul vârstei de 18 ani. Unii mergeau în armată, alții la facultate, astfel că toate acele eforturi depuse până atunci, orele de cateheză, sinaxele cu tineri și tot ce se mai făcea, erau zadarnice. De ce, oare, se întâmpla acest lucru? Care era greșeala care se făcea? Desigur, putem vorbi de neputința omenească, de provocările specifice vârstei care apar atunci când copilul crește. Așadar ,,greșeala”, ca să spunem așa, a Bisericii – dar nici măcar nu este a Bisericii, ci a noastră, a oamenilor Bisericii – a fost că noi nu am înțeles că ceea ce noi ar fi trebuit să le oferim copiilor noștri era dragostea lui Hristos. Le-am predat copiilor învățăturile Evangheliei – ,,trebuie să fii un copil bun, ascultător, să-i iubești pe ceilalți oameni, să faci milostenie, să fii un om cinstit” – dar despre dragostea pentru Hristos nu le-am spus nimic. Iar asta s-a întâmplat pentru că și pentru noi, teologia era ideologică, filosofică, antropocentrică. Am ignorat dragostea lui Dumnezeu, adică ce înseamnă să-L iubești pe Hristos. Din acest motiv, oamenii au crezut că nu este foarte important să învețe să postească, să se spovedească, să se împărtășească, să citească Viețile Sfinților. Nu… Era de ajuns să citească alte cărți. Viețile Sfinților au fost date la o parte. Viața ascetică a Bisericii a fost lăsată la o parte. Omul, care este chemat să-L trăiască pe Hristos în taina cea mare care este Biserica, a fost și el marginalizat. Alte lucruri aveau prioritate pe atunci…
Din acest motiv îi pierdeam pe acești oameni, unul după altul, atunci când se apropiau de vârsta adolescenței. Pentru că și păcatul are putere și este o experiență care îl marchează pe om. Este ceva care îl atrage pe om și îl înrobește. Pe de altă parte, ce anume îl va ține pe om pe linia de plutire? Ideile, teoriile? Ideile și teoriile sunt umbre moarte ale lucrurilor. O idee nu poate să te țină în viață…
Din fericire, am ajuns în vremea aceasta în care vedem că ne-am regăsit pe noi înșine, ne-am redescoperit rădăcinile, tradiția. Și vedem iarăși tineri în Biserică, vedem cum tinerii au învățat să-L iubească pe Dumnezeu. Sunt oameni care știu de ce merg la Biserică. Poate că au și ei greutățile lor, problemele, căderile, ispitele lor, ca fiecare dintre noi. Dar unii ca aceștia au auzit despre dragostea lui Dumnezeu. Și acesta este lucrul pe care trebuie să-l spunem copiilor noștri: să învețe să-L iubească pe Dumnezeu. Iar când Îl vor iubi pe Dumnezeu, atunci vor descoperi înlăuntrul lor marea experiență a dragostei Lui. Atunci vor învăța și vor dobândi un anticorp foarte puternic înlăuntrul lor care este o contragreutate la greutatea pe care o aduce păcatul. Și, deși omul este rănit de păcat, prezența dragostei Lui Hristos îi va mângâia inima.
Omul ajunge să știe că nu se va putea mântui prin puterile sale, prin cunoștințele sale, ci doar cu dragostea lui Dumnezeu, mila lui Dumnezeu, milostivirea lui Dumnezeu, Jertfa lui Hristos pe Cruce pentru noi toți. Așadar, astăzi, dacă vorbim despre educație în Biserică, acest lucru nu este decât imitarea și trasarea unei direcții: trebuie să-l ajutăm pe om pentru ca acesta să-L iubească pe Dumnezeu. Atunci Biserica va ,,produce” mucenici. […]
Vedem în viața Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, acest diamant al Bisericii lui Hristos, că, printre multele și înfricoșătoarele chinuri pe care le-a suferit, călăii au făcut și următorul lucru: s-au adunat cu toții în arenă, acolo unde se adunau la tot felul de curse de cai, au adus cai care alergau foarte repede, și au adus și o pereche de încălțări de fier care aveau pe talpă, în interior, cuie de fier. Călăii au luat acești pantofi și i-au băgat în foc până când s-au înroșit bine. Apoi au pus aceste încălțări în picioarele sfântului, iar apoi l-au legat în spatele cailor și au început să-l alerge prin arenă, în timp ce toți ceilalți oameni, păgâni care nu știau nimic de Dumnezeu, savurau tot acest spectacol. Iar Marele Mucenic Gheorghe, după cum citim în Viața sa, cu mare bucurie vedea acest spectacol și, purtând acele încălțări pline de cuie de fier înroșite în foc – noi nu putem să suportăm nici măcar o pietricică în pantof – alerga cu atâta bucurie, spunându-și în sine: ,,Aleargă, Gheorghe, ca să-L dobândești pe Domnul pe Care atât de mult Îl dorești. Aleargă, aleargă, Gheorghe, ca să-L dobândești pe Domnul mult dorit”.
Vedeți, cu toate chinurile pe care le îndura, Sfântul Mucenic nu vedea pe nimeni, nici caii, nici pe cei care strigau, nici răutatea oamenilor, ci doar pe Hristos. Pe Acela Îl vedea și pentru Acela alerga. De aceea alerga cu multă bucurie și toate erau ca și cum nu existau, pentru că în sufletul lui ardea o flacără mai tare decât flacăra în care călăii înroșiseră încălțările: în sufletul său ardea dragostea pentru Hristos care risipea toate celelalte suferințe.
Astăzi, frații mei, dacă vrem ca noi înșine și copiii noștri, și oricare dintre noi să alerge cu bucurie ,,în lupta ce ne stă înainte” (Evrei 21, 1), trebuie să învățăm să-L vedem în fața noastră pe Începătorul credinței și al vieții noastre, pe Iisus Hristos. Cel care Îl vede încontinuu pe Hristos înaintea sa nu se va pierde, nu se va lăsa amăgit, iar acea flacără pe care o poartă în sufletul său nu se va stinge. Așadar, trebuie să căutăm să-L iubim pe Hristos, să învățăm că Hristos este această Persoană care ne-a iubit pe noi mai întâi, iar noi trebuie să-L iubim pe El.
Am fost de curând la o școală în Limassol și i-am întrebat pe copii de ce trebuie să-L iubim pe Hristos. M-a surprins răspunsul unul copil care mi-a spus: ,,Domnule, trebuie să-L iubim pe Hristos pentru că El ne-a iubit primul”. Vedeți? Un răspuns genial, nimic altceva decât cuvântul Apostolului Ioan, care spune: ,,Noi iubim pe Dumnezeu fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (I Ioan 4, 19). Iar această dragoste a Domnului nu este în noi ca o stare mentală deosebită, ci este experiență de viață. Pentru noi, frații mei, Hristos trebuie să fie punctul central al vieții noastre, centrul existenței noastre, El trebuie să fie însuși sensul vieții noastre. Dacă Hristos va fi pentru noi astfel, atunci și noi, la rândul nostru, le vom transmite copiilor noștri experiența vieții în Hristos, căci numai această experiență poate să-i țină pe copii departe de celelalte experiențe care li se oferă astăzi: drogurile, violența, plăcerile de tot felul, bogăția. Toate acestea sunt experiențe care duc la pierzanie, dar, din păcate, sunt și acestea experiențe de viață, sau chiar de moarte. Cea mai mare experiență pe care o poate avea un om este trăirea dragostei lui Hristos. Să încercăm să transmitem această flacără pe care Hristos a aprins-o în inimile oamenilor, iar aceasta, arzând, ne va veghea și pe noi și pe copiii noștri, în siguranță și în pace pe drumul anevoios al vieții.
Să ardă dragostea lui Hristos în inimile noastre astfel ca și copiilor noștri să le dăm ceea ce au într-adevăr nevoie, pentru a trece peste greutățile din zilele noastre, iar ei să trăiască mereu în dragostea lui Hristos, în viața aceasta dar și în viața de veci. Amin!
sursa pemptousia.ro