Întrebare: Cum se dobândește unitatea într-o obște?
Răspuns: Trebuie să-i avem pe toți frații în inima noastră, niciunul nu trebuie să lipsească, nici cei care poate ne nedreptățesc. Din păcate nu ne lăsăm preschimbați de har, ci ne îndreptățim mereu pe noi înșine și ținem minte răul celorlalți, astfel că nu există nici ieșire, nici biruință.
Cunoaşte că atunci când o nenorocire loveşte un norod şi sufletul tău plânge pentru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi. Aşa iubeşte Domnul Cel Milostiv zidirea Sa.
Au dreptul părinţii să atenţioneze naşul dacă întâlnirile acestuia cu finul sunt prea rare?
Apărătorul cel mare și Doamne, biruitorul morții celei veșnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem Ție, noi robii Tăi și zidirea Ta. Cel ce ai biruință asupra morții, de moartea păcatelor slobozește-ne pe noi, care grăim: Iisuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre! (Acatistul Sfintei Învieri a Domnului)
Am luat act și ne exprimăm îngrijorarea față de decizia Consiliului pentru Prevenirea și Eliminarea Discriminării și Asigurarea Egalității, privind scoaterea crucifixului instalat în holul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova.
Decizia recentă a Consiliului pentru prevenirea și asigurarea egalității este de o absurditate monumentală. Luăm notă.
„Nici un consiliu nu mă poate obliga să mă las de Dumnezeu!”. Reacția aparține lui Andrei Năstase fiind obligat de Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității să aducă scuze publice, după ce la mijlocul lunii septembrie anul trecut, pe timpul când exercita funcția de ministru al Afacerilor Interne, în cadrul evenimentului de instalare a crucifixului în sediul instituției prin discursul său a instigat la discriminare pe criteriul de convingeri religioase.
Încălziţi credinţa în prezenţa lucrătoare în Sfintele Taine ale Însuşi Domnului şi Mântuitorului nostru Care, şezând în Cer, întru slavă, de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, petrece aici în chip nevăzut şi binevoieşte a Se da în chip tainic, sub înfăţişarea pâinii şi vinului, celor credincioşi, pentru a-i pregăti de viaţa cerească.
Numele pe care îl scrijeleşti pe scoarţa unui copac se va mări, va creşte odată cu el. La fel şi inima copilului tău. Ceea ce scrijeleşti în anii lui de gingăşie, vei citi în cei care vor urma. (Sfântul Paisie Aghioritul)
Nu toţi oamenii reacţionează sau se poziţionează în acelaşi fel în fața problemelor vieții, a crizelor şi a încercărilor. Există cei care în adâncul unei crize se vor întâlni cu sinele lor mai profund şi vor scoate la iveală harisme şi capacităţi care trăiau despărţite și deconectate, ascunse în subteranele neputinţei existenţiale. Nu este greşită observaţia conform căreia numai înăuntrul unei crize şi în întâlnirea la limită cu sinele nostru, de cele mai multe ori, întâlnim şi darurile noastre „pierdute”.
De multe ori timpul se arată cel mai mare dușman al omului. Mulți spun că nu există, că noi am împărțit și fragmentat viața în zile și ore. Însă există un ceas care nu se atârnă pe pereţi, nu se pune la mână şi nici nu curge prin filele de hârtie ale agendelor, ci păşeşte uneori tăcut, alteori zgomotos şi neglijent peste sufletele şi trupurile noastre. Calcă peste ele şi scrijelește cu răni adânci istoria noastră personală.
“Dumnezeii oamenilor sunt propriile lor patimi… Oamenii urăsc Iubirea pentru că a se smeri nu vor, nu vor…”
“E mare vărsare de sânge în Palestina, dragii bunelului. Mor oameni nevinovaţi. E multă suferinţă, multe lacrimi, multă durere. Atâta durere, cine o mai încape? Cine poate înţelege lacrimile maicii care îşi jeleşte pruncii ucişi? Cine poate înţelege sufletul zdrobit al unei mame care îşi vede odorul ei, pruncul ei, ars de bombe sau strivit de cărămizi? Cine? E multă răutate în lume, atât s-a înmulţit răutatea, dragii bunelului dragi…
Dar există draci? – întreabă unii. Nu sunt oare aceştia numai întruchipări ale răului din lume?
Biserica lui Hristos, întemeindu-se pe dumnezeiasca Descoperire (Iov 1,6; Marcu 1,23; Apocalipsa 20,10) şi pe cercarea Sfinţilor Părinţi, învaţă cu tărie că există demoni, numiţi si duhuri rele, draci. Asemenea îngerilor, duhurile rele sunt fiinţe duhovniceşti, nevăzute şi dăruite cu înţelegere, care s-au abătut de la bine din pricina relei întrebuinţări date voii slobode ce li s-a dăruit de Dumnezeu, punând, astfel, început răului în lume.
„Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (Ioan 8, 51)
Dispunem de un anume tip de plictiseală, aptă și „demnă” pentru mai toată gama de blocaje sociale și abandonuri comunitare. E o plictiseală despre care, de cele mai multe ori, nu cunoaștem nimic, dar care se întrevede scandalos în multitudinea de preocupări aparent serioase – când investiția resurselor tinde să devină halucinantă și amfibologică (pe de o parte, caracteristică tipologic unei încrengături a mediocrității, iar pe de alta, marcată de o competitivitate efuzivă) -, însă sub lupa obiectivității spontane și în urma unui bilanț ontologic accidental, complet inutile, risipă fără doar și poate. Interesant cum această plictiseală se folosește pervers de masca obișnuinței și de reflexele cele mai comode.
De obicei spunem că cineva este liber atund când are putinţa să aleagă între două lucruri. Adevărata libertate înseamnă însă a-L dori numai pe Dumnezeul cel adevărat, a tânji să ne unim cu El.
“Încă din tinereţe am citit multe cărţi, încercând să înţeleg lumea înconjurătoare şi pe mine în cadrul ei. Cu cât mai mult mă afundam în înţelepciunea omenirii, cu atât mai mult înţelegeam că nu le voi putea înţelege pe toate. În mâinile omului este o mică lampă care luminează doar o părticică din prăpastia care s-a căscat sub el, o ramură dintr-un mare arbore sau o parte din peretele unei case. Toate celelalte rămân în întuneric.