Cunoaşte că atunci când o nenorocire loveşte un norod şi sufletul tău plânge pentru el înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu se va milostivi de el. Pentru aceasta, Duhul Sfânt se atinge de suflet şi îi dă rugăciune pentru oameni, ca ei să fie miluiţi. Aşa iubeşte Domnul Cel Milostiv zidi­rea Sa.

Poate va spune cineva: „Cum să mă rog pentru lumea întreagă, când nu mă pot ruga nici pentru mine însumi?” Dar aşa vorbeşte cine n-a înţeles că Domnul ascultă rugăciunile noastre şi ia aminte la ele.

Roagă-te simplu, ca un copil, şi Domnul va asculta ru­găciunea ta, pentru că Domnul nostru este un Părinte atât de milostiv că noi nu putem să înţelegem sau să ne închi­puim aceasta, şi numai Duhul Sfânt ne descoperă marea Lui iubire.

Celui ce iubeşte pe cei întristaţi, Domnul îi dă o rugă­ciune fierbinte pentru oameni. El se roagă cu lacrimi pen­tru norodul pe care-l iubeşte şi pentru care se întristează, şi această întristare a lui este plăcută lui Dumnezeu.

Domnul îşi alege rugători pentru întreaga lume. Nevoi­torului [ascetului] Parfeni din Kiev [secolul XIX], care do­rea să ştie ce este „schima cea mare” a monahilor, Maica Domnului i-a spus: „Schimnicul e un rugător pentru în­treaga lume”.

Domnul vrea să-i mântuiască pe toţi oamenii şi în bu­nătatea Lui cheamă la El lumea întreagă. Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Când Dumnezeu vrea să miluiască pe cineva, atunci insuflă altora dorinţa de a se ruga pentru acesta şi-i ajută în rugăciunea aceasta. De aceea, trebuie ştiut că atunci când se iveşte dorinţa de a te ruga pentru cineva, e semn că Domnul însuşi vrea să mi­luiască acest suflet şi ascultă cu milostivire rugăciunile tale. Nu trebuie însă confundată această dorinţă de a te ruga insuflată de Domnul cu dorinţa iscată de legătura pă­timaşă faţă de cel sau cea pentru care te rogi.

Când rugăciunea izvorăşte numai din întristare faţă de cineva aflat în viaţă sau care a murit, ea este liberă de ori­ce legătură pătimaşă. In această rugăciune sufletul se în­tristează pentru acesta şi se roagă din inimă, iar aceasta e un semn al milei lui Dumnezeu.

Sufletul meu a făcut experienţa şi a văzut o mare milă faţă de mine şi faţă de cei pentru care m-am rugat. Şi am înţeles aşa că atunci când Domnul ne dă întristare pentru cineva şi ne insuflă dorinţa de a ne ruga pentru el, aceasta înseamnă că Domnul vrea să miluiască acel om. De aceea, dacă te întristezi pentru cineva, trebuie să te rogi pentru el, fiindcă atunci Domnul vrea să-l miluiască pentru tine. Tu roagă-te şi Domnul te va asculta şi vei preamări pe Dumnezeu.

Orice mamă când află de copiii ei că sunt în nenorociri suferă greu sau chiar şi moare. Ceva asemănător am în­cercat şi eu. Un copac doborât şi cu toate crengile tăiate a început să se rostogolească cu repeziciune pe coastă spre un om. Il vedeam dar, din pricina marii spaime care m-a cuprins, n-am putut să strig: „Repede, fereşte-te!” Inima mi s-a strâns într-un hohot de plâns şi copacul s-a oprit. Omul era un străin pentru mine; nu-l cunoşteam, dar, da­că ar fi fost rudenie cu mine, nu cred că aş mai fi rămas în viaţă.

Rugăciunea celor mândri nu e plăcută Domnului, dar atunci când se întristează sufletul unui om smerit, Dom­nul îl ascultă negreşit.

Un bătrân ieroschimonah, ce trăia la Muntele Athos, a văzut cum urcau la cer rugăciunile monahilor – şi nu mă mir de aceasta. Acelaşi „bătrân” [„stareţ”], în copilărie, vă­zând supărarea tatălui său din pricina unei mari secete care ameninţa să nimicească întreaga recoltă de grâne, s-a dus pe un câmp cu cânepă din grădină şi a început să se roage: „Doamne, Tu eşti bun, Tu ne-ai făcut, ne hrăneşti şi îmbraci. Tu vezi, Doamne, cum se întristează tatăl meu pentru că nu plouă. Fă să cadă ploaie pe pământ.” Şi îndată s-au strâns nori şi a căzut ploaie, şi pământul s-a umplut de apă.

Un alt „bătrân” [„stareţ”] ce trăia pe malul mării, lângă un liman, mi-a povestit următoarele: „Era o noapte întu­necată. Limanul era plin de bărci de pescari. S-a pornit în­să o furtună, a cărei tărie creştea cu repeziciune. Bărcile au început să se lovească unele de altele. Oamenii încer­cau să le lege de mal, dar lucrul era cu neputinţă pe întu­neric şi pe furtună. Toţi se tulburau. Pescarii strigau cu voce tare şi era groaznic să auzi strigătele înspăimântate ale oamenilor. Am simţit o adâncă durere pentru norod şi m-am rugat cu lacrimi: „Doamne, potoleşte furtuna, liniş­teşte valurile, ai milă de oamenii Tăi chinuiţi şi scapă-i!” Şi îndată furtuna a încetat, marea s-a liniştit şi oamenii, liniştindu-se, au mulţumit lui Dumnezeu.

Odinioară, credeam că Domnul face minuni numai la rugăciunile sfinţilor, dar acum am cunoscut că Domnul fa­ce minuni şi pentru cel păcătos, de îndată ce sufletul lui se smereşte, fiindcă atunci când omul învaţă smerenia, Dom­nul ascultă rugăciunile lui.

Mulţi zic din lipsă de experienţă: Cutare sfânt a făcut o minune, dar eu am cunoscut că Duhul Sfânt Care viază în om săvârşeşte minunile. Domnul vrea ca toţi să se mân­tuiască şi să fie veşnic împreună cu El, şi de aceea ascultă rugăciunile omului păcătos pentru folosul altora sau al ce­lui ce se roagă.

Cu lacrimi îl rog pe Domnul pentru cei ce îmi cer să mă rog pentru ei: „Doamne, dă-le Duhul Tău Cel Sfânt, ca ei să Te cunoască prin Duhul Sfânt!”.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.