Sunt căsătorit de zece ani. Ne-am unit din dragoste, iar pe soția mea, Sofia, am iubit-o din tot sufletul. Este un om cu inimă bună, blândă, răbdătoare și foarte credincioasă. La insistența ei, ne-am cununat în biserică. Pentru mine, la acea vreme, nu părea un lucru atât de important, dar n-am putut să-i refuz dorința. Cu timpul, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu doi băieți minunați.
Relația noastră a rămas bună, stabilă, doar că s-a pierdut acea pasiune de la începutul căsniciei. Între mine și Sofia se legase mai mult o prietenie sinceră și calmă. Credeam că e normal să fie așa. Eram chiar mândru de echilibrul familiei noastre – în timp ce prietenii mei se plângeau de certuri zilnice cu soțiile lor, noi ne bucuram de timpul petrecut împreună: plimbări, filme, jocuri cu copiii.
Lucrez într-o companie mare, unde sunt șef de departament. Acum doi ani, conducerea a angajat un psiholog pentru echipă – o doamnă numită Alisa. La început, nu mi-a plăcut: era prea elegantă, prea sigură pe sine. Dar cum eram nevoit să colaborăm des, am ajuns să o cunosc mai bine. Alisa organiza traininguri și sesiuni individuale, așa că am ajuns să vorbim și despre viața mea personală. Am fost prea sincer și, fără să-mi dau seama, am lăsat garda jos. I-am spus că o văd pe Sofia mai mult ca pe un prieten apropiat, nu ca pe o femeie care să mă mai atragă. Atunci, Alisa mi-a spus, zâmbind, că o aventură ar putea „să-mi salveze” căsnicia…
N-am crezut că va merge mai departe, dar m-am lăsat prins. Am început o relație cu ea. Mințeam acasă, găseam pretexte să lipsesc, veneam târziu sau chiar rămâneam peste noapte în altă parte. Sofia nu m-a întrebat nimic. M-a întâmpinat cu aceeași blândețe, cu răbdare și înțelegere. În timp ce Alisa începea să mă prezinte drept „bărbatul ei”, soția mea suferea în tăcere.
După câteva luni, Alisa și-a schimbat comportamentul. Era tot mai distantă, iar când o întrebam dacă ne vom vedea, avea mereu alte planuri. Simțeam că ceva nu e în regulă, dar eram orbit de ceea ce credeam că e iubire și eram pregătit să renunț la tot.
Într-o duminică dimineață, am ieșit din casă cu o nouă scuză, dorind să ajung la Alisa. Pe drum, am fost prins în mai multe ambuteiaje. Când am ajuns, ea deja plecase. Fără alte opțiuni, m-am întors acasă.
Când am intrat în apartament, am fost întâmpinat de o liniște care m-a tulburat. Am căutat-o pe Sofia și, deschizând ușa dormitorului, am văzut-o în genunchi, cu capul sprijinit de pat. Ațipise, cu candela aprinsă lângă ea, în fața icoanei Sfinților Petru și Fevronia. Copiii se jucau în liniște și mi-au făcut semn să nu o trezesc: „Mama doarme.”
Am înțeles în clipa aceea cât de mult s-a rugat pentru noi. Cât de mult a sperat. M-am simțit rușinat, copleșit. Mi s-au umplut ochii de lacrimi și parcă m-am trezit dintr-un vis urât. Cât de orb fusesem! Aveam acasă o comoară și am fost gata s-o pierd pentru o amăgire.
Am închis ușa cu grijă și am mers în bucătărie. Am așteptat în tăcere ca Sofia să se trezească. În acele două ore, am înțeles cât de aproape am fost să distrug tot ce aveam mai prețios.
Le mulțumesc Sfinților Petru și Fevronia, căci prin mijlocirea lor, Dumnezeu a auzit rugăciunile soției mele și ne-a ajutat să ne păstrăm familia.
Din volumul „Sfinții Petru și Fevronia din Murom – Apărătorii familiei, dragostei și fidelității,” Editura ORTODOXIA, București, 2016, p. 24–27.