Întrebare: Cum se dobândește unitatea într-o obște?
Răspuns: Trebuie să-i avem pe toți frații în inima noastră, niciunul nu trebuie să lipsească, nici cei care poate ne nedreptățesc. Din păcate nu ne lăsăm preschimbați de har, ci ne îndreptățim mereu pe noi înșine și ținem minte răul celorlalți, astfel că nu există nici ieșire, nici biruință. Adevărata biruință a venit prin Sângele Mielului lui Dumnezeu iar noi aflăm adevărată biruință atunci când iertăm din inimă. De aceea înaintea Postului Mare ni se cere să iertăm din inimă, pentru că dacă nu o facem, toată truda Postului este zădărnicită. Te rogi, plângi, însă inima pur și simplu nu se deschide. Și avem nevoie ca inima să se deschidă atunci când începem postul, căci altminteri cum putem primi harul Sfântului Duh? Din experiența mea, cel mai greu și mai dureros într-o obște este să ai tulburare cu un frate. Și ce ușurare atunci când iertăm din inima noastră și ne rugăm pentru cel care aparent ne-a jignit! Adesea, nedreptatea pe care o pătimim este doar în închipuirea noastră, însă uneori poate fi și adevărată. Ce ușurare este atunci când iertăm și ne rugăm pentru fratele și încercăm să biruim răul cu binele (Rom. 12:21). Sfintele Scripturi spun aceasta, așa că nu putem fi mai isteți decât cuvântul lui Dumnezeu. Putem fi isteți, dar nu înțelepți. Atunci când primește harul lui Dumnezeu, până și omul cel mai neînvățat este mai înțelept decât toți cărturarii acestei lumi. Nu se poate compara calitatea minții și a duhului celor învățați în căile deșarte și mândre ale acestei lumi cu cea a omului care săvârșește sfințenie în frica lui Dumnezeu zi de zi și cu duhul vede veșnicia.
Suntem oameni cu toții, cu toți facem greșeli, așa că trebuie să cerem iertare și să ne iertăm unul pe altul. Am spus în una din cuvântările noastre în trecut că noblețea monahului constă în a spune întotdeauna „Iertați-mă”. În veacul al IV-lea deja, Părinții se plângeau că monahii și-au pierdut noblețea pentru că nu mai spuneau „iertați” înainte și după ce vorbeau. Atunci când folosim o stație de emisie trebuie să începem cu „alo” și să încheiem cu „terminat”. La fel ar trebui să fie pentru monahi atunci când vorbesc. Începem și încheiem cu „Iartă-mă”. Aceasta este noblețea monahilor. Este o mare șiretenie a vrăjmașului să-l convingă pe monah că este drept, că el are dreptate, și să-l însufle a-și clădi în jur ziduri de apărare, care de fapt înseamnă a se tăia pe sine de comuniunea cu ceilalți. Atunci ne sărăcim cu totul, pentru că dacă ne lipsim de această comuniune cu frații noștri, nu mai putem fi părtași la darurile lor și rămânem cu măruntul nostru eu.

Întrebare: Părinte, ați spus că atunci când cineva lipsește din inima noastră, ne mutilăm existența, ipostasul. Însă dacă ne dăm seama că noi lipsim din inima altuia, aceasta nu ne mutilează ipostasul?
Răspuns: Ba da.
Întrebare: Ce putem face atunci? Nu-i putem sili pe ceilalți.
Răspuns: Nu, nu-i putem sili pe ceilalți, însă putem să ne smerim pe noi înșine. Sf. Filaret al Moscovei spune că putem chiar să ne cerem iertare de la acel frate, nădăjduind să îl aducem la un simțământ al smereniei și al cinstirii, care poate îl va ajuta să ceară și el iertare. Astfel devenim împreună-lucrători cu Dumnezeu la începutul înnoirii sale. Însă Părintele Sofronie mi-a spus odată că dacă nu ești sigur cum va primi celălalt smerirea ta, cel mai bine este să te comporți normal, ca și cum nu s-a întâmplat nimic dar cu bunătate sinceră, pentru că o asemenea atitudine tămăduiește mai bine decât orice explicații și discuții. Unii oameni vor să explice totul, să despice firul în patru până la capăt, însă aceasta nu ajută, ci doar agravează situația.

Întrebare: Ați spus odată că dacă cerem iertare de la un frate care nu este pregătit, el se poate chiar încredința în atitudinea lui greșită.
Răspuns: Există și această primejdie, Părintele Sofronie mi-a spus aceasta. Însă Sf. Filaret avea această idee. Aceasta face parte din smerenia Sfinților atunci când oamenii vin la ei. Pentru a-i ajuta, ei se smeresc pe sine înaintea lor, așa cum a făcut Domnul cu femeia samarinencă. El S-a prefăcut că are nevoie să intre în legătură cu ea și a câștigat-o pentru veșnicie. Uneori, Sfinții fac la fel, se prefac că au o anumită nevoie pentru a-l cinsti pe celălalt și a-l face să se deschidă cuvântului harului.
Întrebare: Trebuie să spunem din suflet acest „Iartă-mă” și să nu-l lăsăm să devină doar cuvinte goale, altminteri este așa o fățărnicie…
Răspuns: Nu e nevoie să apelăm la poveștile lumii acesteia, pentru că Biblia ne învață toate. În unele mănstiri au ca rânduială în timpul Postului Mare să citească Vechiul Testament  o dată în fiecare an. Întrebarea este cum să-l citim cu luare aminte și să înțelegem ce ne este de folos în convorbirea noastră cu Dumnezeu, să îl folosim ca limba voastră de rugăciune. Nu avem nevoie de poveștile lumii acesteia. În Noul Testament este scris că dacă credem, trebuie să credem cu toată inima noastră și apoi să mărturisim cu gura noastră spre mântuire (Rom. 10:10). Dacă chemăm Numele Domnului, trebuie să o facem din inimă, și chiar dintr-o inimă curată (2 Tim. 2:22). Și dacă iertăm, trebuie să iertăm tot din inimă (vezi Mat. 18:35). Important este ca nu partea din afară a paharului să fie curată, ci partea dinlăuntru a paharului (vezi Mat. 23:25), adică inima. Aceasta este specificul monahilor: ei lucrează necontenit asupra inimii lor.
Întrebare: O maică mi-a spus odată că i-a zis Părintelui ei că Vechiul Testament era revoltător și cumplit, și că ea nu avea de gând să-l mai citească. Părintele i-a spus: „Dacă nu o citești, nu vei înțelege Noul Testament.”
Răspuns: Trebuie să înțelegem istoria mântuirii. Anumite lucruri ne par crunte, însă dacă nu ar fi avut loc, Dumnezeu nu ar fi putut să ne arate milostivirea Sa. A fost parte din obșteasca mântuire; Dumnezeu a îngăduit aceste lucruri pentru a veni și a mântui întreaga lume. Iar pentru cei ce au pătimit nedreptate sau chiar moarte nedreaptă, a avut planul Său; nu cred că ei pier, pentru că Dumnezeu are toată veșnicia ca să îndrepte nedreptățile din vremea acestei vieți.
Întrebare: Dar ce poate fi mai cumplit decât Răstignirea lui Dumnezeu? Ei au pătimit în Vechiul Testament, însă ce să mai spunem despre pătimirea lui Dumnezeu în Noul Testament?
Răspuns:
Da. De pildă, în Vechiul Testament întâlnim asemenea cuvinte, că dreptul se va bucura atunci când își spală mâinile în sângele păcătosului (vezi Ps. 57:10). Aceasta nu înseamnă că dreptul se va bucura de pieirea păcătosului, ci că răzbunarea aparține numai Domnului (Deut. 32:35). Această răzbunare va însemna dreptate și slavă pentru drepți, și osândă veșnică pentru cei ce au ales calea păcatului. Sunt atât de multe stări înalte în Vechiul Testament, care nu sunt mai prejos decât stările din Noul Testament. Același Duh a lucrat aceste stări în Prooroci, deși doar cu întrruperi. La Cincizecime același Duh a fost dat fără de măsură. El a venit și a intrat în însăși firea Apostolilor și a rămas în Biserică până în ziua de astăzi în chip permanent.
Părintele Sofronie mi-a spus într-o zi: „Dacă în Vechiul Testament oamenii nu ar fi avut experiența acelor stări, nu ar fi putut primi Duhul Noului Testament.” Nu ar fi putut crede în Hristos și nu ar fi putut primi făgăduința Tatălui. Prin acele stări duhovnicești, Dumnezeu i-a pregătit pe oameni să primească plinătatea descoperirii Sale atunci când Domnul a venit în lume. Părintele Sofronie nu subaprecia deloc Vechiul Testament, însă nu credea că prin Vechiul Testament îl înțelegem pe cel Nou, ci că prin Noul Testament îl înțelegem pe cel Vechi. Sf. Maxim are un pasaj foarte cunoscut unde spune că prin cele de pe urmă le înțelegem pe cele dintâi.
Părintele Stareț Petru:
Sf. Maxim spunea că Vechiul Testament este o umbră, în vreme ce timpul Noului Testament preînchipuie lumea ce va să fie, este chip al Împărăției lui Dumnezeu.
Întrebare: Ați spus odată că preoția este un dar vremelnic, nu veșnic, însă îi vedem pe Sfinți în icoane îmbrăcați în veșmintele lor liturgice ca episcopi sau preoți.
Răspuns: Preoția nu te însoțește neapărat în Împărăție, însă dacă ai făcut dreptate și ai slujit-o în toată dreptatea, în chip ziditor, atunci ea te însoțește ca slavă. Preoția este minunată, are o îndoită însușire. Îți dă puterea să săvârșești Tainele în această lume, și oricine are o hirotonie validă poate să o facă, însă cei care sunt purtători ai Duhului, sunt cei „împodobiți cu veșmintele preoției”, așa cum spune troparul Sfântului Zaharia, care însă au și păstrat viu harul preoției. Cei care și-au săvârșit slujirea în duh, intră în slava acestei slujiri, pentru că preoția este darul Sfântului Duh, nu este pur și simplu un dar omenesc.
Părintele Stareț Petru: 
De asemenea, icoana unui Sfânt zugrăvește calea prin care el a aflat sfințenia. De pildă, un episcop și-a aflat sfințirea prin slujirea lui de episcop.
Arhimandritul Zaharia: Să aveți o bună pregătire pentru marele și ultimul Praznic care vine peste câteva zile. Niciun alt praznic nu obișnuia să mă însufle atât de mult ca Praznicul Cincizecimii în tinerețea mea și în toate zilele vieții de mănăstire. A fost întotdeauna praznicul cel mai dătător de însuflare din întregul an. Dacă citiți cântările, și încercați să intrați în atmosfera praznicului, veți vedea că este un eveniment cu totul din altă lume. Toate cântările Cincizecimii, toate citirile și tot duhul ei sunt într-adevăr beție duhovnicească, așa cum a preînchipuit-o Proorocița Ana (vezi 1 Regi 1:13) și așa cum a prevestit Proorocul Ioil (Ioil 2:28).

www.pemptousia.ro

Citiți aici partea I

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.