„Nici un consiliu nu mă poate obliga să mă las de Dumnezeu!”. Reacția aparține lui Andrei Năstase fiind obligat de Consiliul pentru prevenirea și eliminarea discriminării și asigurarea egalității să aducă scuze publice, după ce la mijlocul lunii septembrie anul trecut, pe timpul când exercita funcția de ministru al Afacerilor Interne, în cadrul evenimentului de instalare a crucifixului în sediul instituției prin discursul său a instigat la discriminare pe criteriul de convingeri religioase.
Încălziţi credinţa în prezenţa lucrătoare în Sfintele Taine ale Însuşi Domnului şi Mântuitorului nostru Care, şezând în Cer, întru slavă, de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, petrece aici în chip nevăzut şi binevoieşte a Se da în chip tainic, sub înfăţişarea pâinii şi vinului, celor credincioşi, pentru a-i pregăti de viaţa cerească.
Un mare rol a jucat în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu în viața lui Hristos cu simplitatea firii ei, cu înțelepciunea inimii ei și cu deplinătatea voinței și curăției ei. Când a încercat arhiereul pe Iosif și pe Născătoarea de Dumnezeu, s-a uimit de deplinătatea curăției, a sfințeniei și neprihănirii vieții ei.
Numele pe care îl scrijeleşti pe scoarţa unui copac se va mări, va creşte odată cu el. La fel şi inima copilului tău. Ceea ce scrijeleşti în anii lui de gingăşie, vei citi în cei care vor urma. (Sfântul Paisie Aghioritul)
Nu toţi oamenii reacţionează sau se poziţionează în acelaşi fel în fața problemelor vieții, a crizelor şi a încercărilor. Există cei care în adâncul unei crize se vor întâlni cu sinele lor mai profund şi vor scoate la iveală harisme şi capacităţi care trăiau despărţite și deconectate, ascunse în subteranele neputinţei existenţiale. Nu este greşită observaţia conform căreia numai înăuntrul unei crize şi în întâlnirea la limită cu sinele nostru, de cele mai multe ori, întâlnim şi darurile noastre „pierdute”.
De multe ori timpul se arată cel mai mare dușman al omului. Mulți spun că nu există, că noi am împărțit și fragmentat viața în zile și ore. Însă există un ceas care nu se atârnă pe pereţi, nu se pune la mână şi nici nu curge prin filele de hârtie ale agendelor, ci păşeşte uneori tăcut, alteori zgomotos şi neglijent peste sufletele şi trupurile noastre. Calcă peste ele şi scrijelește cu răni adânci istoria noastră personală.
“Dumnezeii oamenilor sunt propriile lor patimi… Oamenii urăsc Iubirea pentru că a se smeri nu vor, nu vor…”
“E mare vărsare de sânge în Palestina, dragii bunelului. Mor oameni nevinovaţi. E multă suferinţă, multe lacrimi, multă durere. Atâta durere, cine o mai încape? Cine poate înţelege lacrimile maicii care îşi jeleşte pruncii ucişi? Cine poate înţelege sufletul zdrobit al unei mame care îşi vede odorul ei, pruncul ei, ars de bombe sau strivit de cărămizi? Cine? E multă răutate în lume, atât s-a înmulţit răutatea, dragii bunelului dragi…
Dar există draci? – întreabă unii. Nu sunt oare aceştia numai întruchipări ale răului din lume?
Biserica lui Hristos, întemeindu-se pe dumnezeiasca Descoperire (Iov 1,6; Marcu 1,23; Apocalipsa 20,10) şi pe cercarea Sfinţilor Părinţi, învaţă cu tărie că există demoni, numiţi si duhuri rele, draci. Asemenea îngerilor, duhurile rele sunt fiinţe duhovniceşti, nevăzute şi dăruite cu înţelegere, care s-au abătut de la bine din pricina relei întrebuinţări date voii slobode ce li s-a dăruit de Dumnezeu, punând, astfel, început răului în lume.
„Adevărat, adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (Ioan 8, 51)
Dispunem de un anume tip de plictiseală, aptă și „demnă” pentru mai toată gama de blocaje sociale și abandonuri comunitare. E o plictiseală despre care, de cele mai multe ori, nu cunoaștem nimic, dar care se întrevede scandalos în multitudinea de preocupări aparent serioase – când investiția resurselor tinde să devină halucinantă și amfibologică (pe de o parte, caracteristică tipologic unei încrengături a mediocrității, iar pe de alta, marcată de o competitivitate efuzivă) -, însă sub lupa obiectivității spontane și în urma unui bilanț ontologic accidental, complet inutile, risipă fără doar și poate. Interesant cum această plictiseală se folosește pervers de masca obișnuinței și de reflexele cele mai comode.
De obicei spunem că cineva este liber atund când are putinţa să aleagă între două lucruri. Adevărata libertate înseamnă însă a-L dori numai pe Dumnezeul cel adevărat, a tânji să ne unim cu El.
În cea de-a doua zi a Sfintelor Pătimiri, Biserica ne așează ca model de pregătirea a sufletelor noastre pentru venirea Mirelui de la miezul nopții pilda celor zece fecioare. Iată ce spune Sfântul Serafim de Sarov despre această pildă:
Unii afirmă că lipsa untdelemnului al fecioarelor nebune simbolizează lipsa faptelor bune pe parcursul vieții. Această interpretare nu este tocmai una corectă. Cum pot fi acestea lipsite de fapte bune dacă, deși nebune, sunt numite încă fecioare?
“Încă din tinereţe am citit multe cărţi, încercând să înţeleg lumea înconjurătoare şi pe mine în cadrul ei. Cu cât mai mult mă afundam în înţelepciunea omenirii, cu atât mai mult înţelegeam că nu le voi putea înţelege pe toate. În mâinile omului este o mică lampă care luminează doar o părticică din prăpastia care s-a căscat sub el, o ramură dintr-un mare arbore sau o parte din peretele unei case. Toate celelalte rămân în întuneric.
Joi, 22 martie 2018, cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chișinăului și al întregii Moldove, Preasfințitul Siluan, Episcop de Orhei, Vicar al Mitropoliei Chișinăului și a Întregii Moldove, a oficiat Liturghia Sfântului Grigorie Dialogul și Prohodul robului lui Dumnezeu, Valeriu Cecan la mănăstirea „Sf. M. Mc. Gheorghe” – Suruceni.
Taina iconomiei lui Hristos este simbolizată prin însăși Jertfa Sfintei Liturghii. Dar ea este simbolizată și prin cele ce se săvârșesc și se rostesc atât înainte, cât și după Jertfă. Anume Jertfa vestește moartea, învierea și înălțarea Domnului, deoarece cinstitele daruri se prefac în Însuși dumnezeiescul Trup, cu care El a înviat și S-a înălțat la Ceruri. Cele dinainte de Jertfă închipuiesc cele petrecute înainte de moartea Domnului, adică întruparea, ieșirea la propovăduire și arătarea cea desăvârșită în lume, iar cele de după Jertfă amintesc „făgăduința Tatălui”, cum a numit-o Domnul Însuși, adică Pogorârea Sfântului Duh peste Apostoli (Luca 24, 49) și aducerea neamurilor la Dumnezeu și părtășia lor cu El, printr-înșii.
Mândria nu lasă sufletul să o apuce pe calea credinței. Necredinciosului îi dau acest sfat: să zică „Doamne, dacă exiști, luminează-mă și-ți voi sluji din toată inima și din tot sufletul”. Și pentru acest gând smerit și dispoziție de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreșit. Dar să nu spună: „Dacă exiști, pedepsește-mă”, căci dacă vine pedeapsa se poate să nu ai puterea de a mulțumi lui Dumnezeu și să aduci pocăință.
1. Vrând eu să laud, prealăudată, preasfânta ta adormire cea mai presus de cinste, învrednicește-mă de iertare și dăruiește-mi cuvânt potrivit, ceea ce ai zămislit și născut în chip de negrăit pe Cuvântul cel negrăit și la El ai plecat astăzi în chip nepovestit și ți-ai dat duhul tău cel cu totul fără de prihană în mâinile Lui, ale Celui Care a binevoit în chip străin să fie ținut în sfintele tale brațe ca un Prunc. Căci cel ce vrea să te laude pe tine are cu adevărat nevoie de dumnezeiesc cuvânt care să răsune până la margini și de ochi înțelegători care să poată să vadă înălțimea ta, curată de Dumnezeu fericită, și de o limbă de înger care să poată să laude minunile tale în chip mai presus de fire.