În Psalmul Vecerniei (103) apare asociat mării brăzdate de corăbii un balaur (Leviatan) „care se joacă într-însa“ (v. 27). Pentru ascultătorul modern acest mic detaliu poate fi încadrat în descrierea generală a creaţiei din psalm. Să fie oare vorba pauşal de monştrii marini? Să fie corabia, un adevărat „balaur“ al tehnicii pentru vremea respectivă? Să fie referire ciudată la vreun dinozaur, aşa cum cred unii literalişti din Lumea Nouă?
Slujbele din Postul Mare sunt caracterizate (actualmente mai cu seamă în bisericile slave) de o participare a trupului la rugăciunea comunitară mai importantă decât de obicei. „Închinăciunile” sau „metăniile” sunt în practica actuală una din caracteristicile Triodului şi în sensibilitatea spirituală ortodoxă ele apar nedespărţite de perioadele postului. Dar o atare restricţie e destul de recentă datând de la abandonarea oficiului cu „Aliluia” în afară perioadelor Postului Mare.
Ne este arhicunoscută expresia filocalică potrivit căreia „atunci când noi nu mai avem ce face, ne dă diavolul de lucru”. Şi nu atât cunoaşterea ei ne surprinde, cât mai ales simplitatea plină de realism, atât de neluată în seamă. Este adevărat, mulţi dintre noi, din teamă de cel rău, ne arătăm a fi mereu preocupaţi. Dar nu de noi, ci de alţii. Le purtăm de grijă, fără voia lor. Le contabilizăm faptele, fără să ne-o ceară. Le analizăm aritmetic scăpările, fără să le ştim numele, şi cu atât mai puţin tainele. Important pentru noi este că suntem preocupaţi. Dar, în această grijă a noastră de alţii, uităm amarnic de noi înşine.
Bunătatea este un atribut al fiinţei lui Dumnezeu, Singurul cu adevărat bun. „De ce Îmi zici bun?“, îl întreabă Mântuitorul pe tânărul care, venind la Dânsul, vrea să ştie ce să facă pentru a moşteni viaţa cea veşnică. „Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu“ (Matei 19, 17; v. şi Marcu 10, 18; Luca 18, 19). Omul nu poate fi bun prin sine însuşi, ci doar cu darul lui Dumnezeu, Care îl cheamă la înmulţirea binelui în lume.
Să ne aducem aminte de prima pescuire minunată relatată în Evanghelii (v. Luca 5, 1-11). O noapte întreagă s-au trudit Simon Petru şi ceilalţi apostoli pescari şi nu au reuşit să prindă nici măcar un peşte. La îndemnul Mântuitorului, ei au aruncat din nou mrejele şi au prins atât de mult peşte, încât au umplut amândouă corăbiile. A vrut Domnul să dea o lecţie de pescuit lui Petru şi celorlalţi? Cu siguranţă, nu. Doar a vrut să-i înveţe diferenţa între a lucra cu puterile proprii, după mintea proprie, şi a face totul ascultând de Dumnezeu.
Euharistia (ευχαριστία, ή — euharistia, i = mulţumire, recunoştinţă), Sfânta Euharistie – Taina Sfântă care constituie centrul cultului creştin. E piatra de temelie a cultului Legii celei Noi pusă de Mântuitorul la Cina cea de Taină (ultima cină pascală pe care o ia cu ucenicii Săi), când „a luat lisus pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor (ucenicilor) şi a zis:«Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu». Şi luând paharul, mulţumind le-a dat şi au băut din el toţi. Şi a zis lor: «Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă»” (Marcu 14, 22-24; cf. Matei 26, 26-28).
Mergând pe firul unor tot mai adecvate reprezentări ale lui Dumnezeu, Sfinții Părinți au înțeles neputințele și limitele acestui demers. Chiar inventarul – niciodată complet – al numelor lui Dumnezeu nu ar putea asigura o imagine satisfăcător de cuprinzătoare. Iar cunoașterea lui Dumnezeu depășește infinit orice reprezentare, este trans-conceptuală. Iată de exemplu cum sfântul Isaac Sirul remarcă încurcătura umană pe care o resimțim în fața atributelor cu care Îl numim pe Dumnezeu.
Chiar şi fără să vrem ne lovim cu toţii zilnic de calităţile lumii în care trăim: stridentă, maladivă şi confuză în acelaşi timp. Vieţuim ca martori ai trecerii printr-o mare răvăşire exterioară, văzută, dar mai ales printr-una lăuntrică, nevăzută. Iar sentimentul care te încearcă în faţa presiunii exercitate de evenimentele cotidiene asupra propriei persoane este greu de descris.
Uneori simţi un fel de cleşte uriaş care te striveşte, alteori o mocirlă fără margini în care te scufunzi, iar câteodată pare că prezenţe străine îţi invadează spaţiul sufletesc cel mai intim într-o asemenea măsură încât,
Trebuie să alungăm departe de noi gândul că Sfânta Împărtăşanie ar putea rodi înlăuntrul nostru de la sine, că nu ar conta modul în care ne pregătim să o primim sau dacă ne pregătim să o primim, modul în care avem grijă să-i îngăduim să rodească în noi.
Nu, nici cuvântul lui Dumnezeu (pe care îl citim în Evanghelii sau îl ascultăm), nici harul lui Dumnezeu pe care îl primim prin Sfânta Împărtăşanie nu pot rodi în noi decât în funcţie de strădania şi de conlucrarea noastră.
Iezechiel (al cărui nume înseamnă Dumnezeu întăreşte) a fost deportat în Babilon, împreună cu regele Ioiachin în anul 597 î.Hr., stabilindu-se în satul Tel Abib, pe malul râului Chebar.
Contextul în care activează Iezechiel ca profet este acela al exilului babilonian, perioadă de mari încercări pentru evrei. Iezechiel este şi marele inspirat al viziunilor ample. Dintre ele, vrednice de amintit, pe lângă cea a viitorului Templu, sunt două: carul divin, înconjurat de mărire şi câmpul de oase uscate care prind carne şi viaţa, prefigurând învierea de la sfârşitul veacurilor.
Ţi se pare că viaţa ta a ajuns în punctul cel mai de jos, că nu ai realizat mai nimic din ceea ce ţi-ai propus. Ai avut atâtea visuri şi acum rătăceşti printre ruinele lor. Crezi că eşti un om de nimic, iar cei din jur îţi întăresc această idee. Te simţi ca un trădător, iar prima persoană pe care ai trădat-o eşti tu însuţi. Ştii că ai avut atât de multe daruri de la Cel de Sus, dar constaţi că ţi-ai bătut joc de ele. Deznădejdea îţi dă târcoale precum o hienă care aşteaptă să mori. Un ratat! Aşa te vezi. Iar rataţii nu merită decât dispreţul şi uitarea. Cine sau ce te-ar mai putea scoate din această capcană întinsă de iscusitul vânător care este diavolul?
Să căutăm deci să recâştigăm moştenirea pierdută, să avem frică şi credinţa în Dumnezeu, însă fără a-I cerceta intenţiile. Mintea noastră este prea mică şi nu poate cuprinde infinitul. Noi înşine nu putem şti cum iau naştere gândurile noastre atât de variate; cum vom avea deci pretenţia să declarăm că am înţeles intenţiile lui Dumnezeu?! Cel ce se afundă în cercetare se rătăceşte căutând să afle ce şi cum lucrează Dumnezeu.
Tatăl primeşte jertfa Fiului „prin iconomie”: „omul a trebuit să fie sfinţit prin umanitatea lui Dumnezeu” (Sfântul Grigorie de Nazianz, Predica 45, Despre Sfintele Paşti). Chenoza culminează şi se sfârşeşte prin moartea lui Hristos, pentru a sfinţi întreaga condiţie umană, inclusiv moartea. Cur Deos homo? (Pentru ce S-a făcut Dumnezeu om?) Nu numai din pricina păcatelor noastre, ci şi pentru sfinţirea noastră, pentru a introduce toate momentele vieţii noastre decăzute în acea viaţă adevărată, care nu cunoaşte niciodată moartea.
Trădarea lui Iuda (Mt. XXVI, 14-16; Mc. XIV, 11-12; Lc. XXII, 3-6).
În strânsa legătură cu hotărârea sinedriului de a-L prinde pe Mântuitorul (Mt. XXVI, 3-5), toți evangheliștii ne comunică despre trădarea lui Iuda, încheind cu sinedriștii o înțelegere în acest sens. Iuda se înfățișează la arhierei, zicându-le:Ce voiți să-mi dați și eu îl voi da în mâinile voastre. Iar ei s-au învoit cu el pe 30 de arginți. Și de atunci căuta un prilej ca să-l dea în mâinile lor” (vers. 14-16).
„Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi.” (Ioan 20, 21)
Hristos spune că a trimis pe apostoli aşa cum Tatăl L-a trimis pe El, ca ei să poată înţelege pe deplin misiunea lor: aceea de a chema pe păcătoşi la pocăinţă şi de a avea grijă de cei care au fost prinşi de cel rău, fie că este vorba de trup sau de suflet.
Această invitaţie, însă, nu poate fi făcută fără un mijlocitor. De aceea, e necesar ca în ungherele cele mai adânci ale minţii şi sufletului nostru să intre un altul, căruia să-i împărtăşim fiecare gând, fiecare emoţie, fiecare intenţie, fiecare rană, fiecare bucurie.
În zilele noastre, majoritatea oamenilor consideră că o astfel de deschidere este deosebit de dificilă, în primul rând datorită faptului că, de la o vârstă fragedă, oamenii sunt încurajaţi să fie puternici, agresivi şi în stare să se descurce fără ajutorul nimănui.
Dacă noi, ca oameni, avem toţi o aceeaşi natură (care ne distinge prin caracteristicile sale proprii de natura fiinţelor care aparţin altor specii şi genuri), noi suntem în acelaşi timp persoane distincte şi diverse. După natura noastră, suntem toţi asemănători; dar ca persoane, suntem toţi diferiţi şi fiecare dintre noi este unic. Natura este ceea ce sunt; persoană, cel care sunt. Ca persoane, fiecare dintre noi îşi asumă natura omenească care ne este comună într-un fel singular, unic; altfel spus este om într-un fel care nu-i este propriu decât lui.