Ce este Paştele Blajinilor ?
Paştele Blajinilor este „Paştele morţilor”, ce se prăznuieşte o dată pe an în Moldova de Răsărit.
Paştele Blajinilor este cea mai însemnată dintre toate zilele în care se pomenesc morţii de obşte şi li se dă de pomană. E singură zi în care se face pomenirea tuturor morţilor la cimitir. E cea mai mare prăznuire pe care o fac credincioşii în cinstea celor adormiţi. E cel mai frumos obicei al lor.
Paştele Blajinilor se prăznuieşte a doua zi după Duminică Tomii, luni, sau a opta zi după Paşti. După luminatul praznic de mare bucurie în cinstea celui ce a înviat din morţi, al Învierii Domnului, se apropie şi Paştele morţilor, Paştele Blăjenilor.
Însuşi Domnul Iisus Hristos, înainte de patimile Sale, în cuvântarea de despărţire cu ucenicii Săi întristaţi le-a prezis că întristarea lor se va preface în bucurie şi această bucurie nimeni nu o va lua-o de la ei, bucurie pe care au avut-o ucenicii când L-au văzut pe Domnul, după Înviere (Ioan 16, 20-22; 20, 20).
Această mare bucurie a Învierii lui Hristos, a Paştelui, pe care au trăit-o şi creştinii în Săptămâna Luminată şi care aduce aminte de învierea cea de obşte, ei vin apoi să o împărtăşească şi celor adormiţi în nădejdea fericitei învieri, a cărei bucurie a vestit-o Domnul Iisus Hristos, care înainte de învierea Sa s-a pogorât întâi să propoveduiască biruinţă asupra morţii, la cei morţi din iad (I Petru 3, 19). Tot aşa şi urmaşii Lui vin în această zi la mormânturile celor adormiţi ca să le vestească bucuria biruinţei lui Hristos asupra morţii.
Aşadar, temelia Paştelui Blajinilor este credinţa unită cu nădejdea că Biruitorul morţii, după făgăduinţă Să (Matei 25, 31-46), va învia la straşnicul judeţ sufletele tuturor credincioşilor adormiţi: părinţi, neamuri şi prieteni, pentru bucuria cea veşnică.
De aceea şi pomenirea celor scumpi nouă adormiţi să se facă cu bucuria cuvenită creştinismului. În această zi preoţii sunt îmbrăcaţi în veşmintele cele de Paşti, prealuminate, ce amintesc faţa acelor veşminte albe strălucitoare în care au fost îmbrăcaţi îngerii de la mormântul lui Hristos, care au vestit femeilor mironosiţe că Hristos a înviat din morţi (Luca 24, 4-6; Ioan 20, 11-13).
Pentru această zi se fac din vreme anumite pregătiri şi la cimitir şi acasă, aceste din urmă cer şi cheltuieli. Femeile cu copiii vin la cimitir şi curata buruienile uscate de pe mormânturi, la cele mai vechi le aduna ţărână şi le orânduiesc frumos, boiesc crucile sau le văruiesc.
Unii credincioşi răsădesc pe morminte liliac, mai rar stânjenei. Femeile, mai ales, au grijă şi de cei străini morţi sau găsiţi morţi, despre care ştiu că nu au pe nimeni să-i pomenească; le adună şi lor ţărâna la mormânturi şi le fac şi lor să fie „frumos”. Acasă, pe lângă altele, roşesc iarăşi ouă, pentru „Blajini”.
În ziua de Paştele Blajinilor, toată lumea femeilor, copiii şi unii bărbaţi vin la biserică, la sfânta slujba, iar alţii să duc de-a dreptul la cimitir. Fiecare femeie aduce cu ea într-o legătură sau două: tătuşii („tătuşiile” sunt şervete sau prosoape, mai rar: basmali, barizuri, salice sau testemele de îmbrobodit, cele mai obişnuite sunt petece de pânză, ţesută acasă, late că de două şchioape şi lungi cum vor să le rupă din valurile de pânză din lada, după starea gospodarului. „Tătuşiile” se strâng la un capăt şi se leagă cu lumânare. Acestea sunt tătuşiile de mână, ce se dau clericilor împreună cu câte un colac de mână, la începutul atâtor slujbe care se săvârşesc pentru credincioşi), colaci cu lumânări, câte un prosop sau bucată de pânză pentru un mormânt, paşti, cozonac, paseulite mici coapte anume pentru „Blajini”, ouă roşii, fripturi şi mâncări, apoi rachiu, vin sau braga pentru masa de obşte de la sfârşit.
Preoţii ies din biserică împreună cu oamenii, câţiva cu steaguri, şi vin la cimitir. Aici se face o panahidă de obşte la care se pomenesc încă o dată toate pomelnicile date pentru pomenire în biserică la slujbele din sâmbetele Postului Mare.
(Pomelnicul casei e o cărţulie mică în formatul de buzunar cu file pentru numele celor vii şi morţi ai casei. De obicei, în acest pomelnic se trec numai numele celor morţi, neamuri şi străini cunoscuţi: preoţi iubiţi, călugări din mănăstiri şi, când se întâmplă, vreun răposat al casei; mai rar se trec şi numele celor vii. Credincioşii, când se duc la biserică, în zilele de duminici şi sărbători, iau cu ei pomelnicul de acasă pentru a-l pomeni în altar, la proscomidie, prin dascăl sau starostele bisericii. Unii îl lăsă la biserică pentru mai mult timp, de obicei pentru tot Postul Mare sau chiar şi pentru un an, după dorinţă, până la Blăjeni, când pomelnicul se scoate. Aceste pomelnice credincioşii şi le cumpăra dela starostele bisericii, iar acasă şi le scriu singuri; rareori pentru aceasta la dascăl.)
Pe măsură ce preoţii le pomenesc, dascălii le împart, strigându-i pe cei ale căror sunt şi care le aşteaptă ca să le aibă pentru ecteniile de la mormânturi.
După panahida de obşte, să fac scurte litii pe la mormânturi. (Dacă în sat sunt mai mulţi preoţi, cimitirul se împarte, iar în oraşe preoţii, care vor, fără nici o împărţire, slujesc atât cât pot dovedi fiecare.)
Gospodina casei, mama copiilor, e aceea care aşteaptă de obicei pe preot cu toate gata; când nu-i ea, sunt copii ei. În aşteptarea preotului, gospodina casei sau altcineva aşterne pe un mormânt al vreunuia din neamurile casei un prosop sau un petec de pânză, pe care pune colaci, paşti, cozonac, păsculiţe mici sau bucăţi de cozonac, fiecare bucată cu lumânare şi câte un ou roşu, apoi mâncări şi o sticlă cu vin; face şi un foc mic, tămâiază cu căţuia casei (căţuia de aramă pentru tămâie se păstrează pe grinda sau pe fereastră în „casa cea mare” şi slujeşte la trebuinţele religioase, mai ales pentru praznicele cari se săvârşesc acasă) mormânturile şi aşteaptă cu pomelnicul în mână.
Preotul vine şi săvârşeşte o ectenie, pomenind pomelnicul întreg al casei, iar când dascălul canta „Vecinica pomenire”, preotul udă mormânturile cu vin. La sfârşit, femeia pune în coşul ce-l poartă storojul (groparul – paracliser): prosopul sau pânză de pe mormânt, cum şi o pască, cozonac sau 1-2 colaci cu ouă roşii şi lumânare, iar păsculiţele mici şi bucăţile le dă de pomană tot atunci copiilor, fiecare bucată cu câte o lumânare aprinsă şi un ou roşu, pentru sufletele morţilor.
Mâncările de obicei şi ce mai rămâne le duce la masa de obşte, care să face tot în cimitir sau în ograda bisericii – dacă biserica e alături de cimitir – şi la care ia parte toată lumea: preoţii, dascălii şi norodul.
Pentru clerici şi mirenii aleşi se aşază de obicei o masă, iar cei mai mulţi şed jos, pe a primăverii iarba verde, ca şi atunci când Mântuitorul satura mulţimi de oameni (Matei 14, 19; Marcu 6, 39). Lumea e mulţămita: şi cei morţi şi cei vii. Săracii sunt şi ei la această masă.
Am ţinut să spun măcar câteva cuvinte despre acest prea frumos dar şi duios obicei. E adevărat că obiceiul trăieşte, dar nu mai este cum a fost. Oamenii vin mai puţini la cimitir şi cei care vin se grăbesc înapoi. Bucuria de odinioară de Paştele Blajinilor nu mai este aceeaşi, astăzi.
Părintele Dimitrie I. Balaur