Slujbele din Postul Mare sunt caracterizate (actualmente mai cu seamă în bisericile slave) de o participare a trupului la rugăciunea comunitară mai importantă decât de obicei. „Închinăciunile” sau „metăniile” sunt în practica actuală una din caracteristicile Triodului şi în sensibilitatea spirituală ortodoxă ele apar nedespărţite de perioadele postului. Dar o atare restricţie e destul de recentă datând de la abandonarea oficiului cu „Aliluia” în afară perioadelor Postului Mare.
Metaniile în tradiţia monahală
În literatura monahală, metania apare ca un obicei curent, intim legat de condiţia de căinţă perpetuă proprie monahilor. Desemnată prin expresia „a pune metanie” (metanoian ballein), se pare că această practică a înlocuit treptat îngenuncherea, mai arhaică. Ea nu se face numai în cazul în care un monah cere iertare altuia, ci e folosită şi ca exerciţiu spiritual (epitimia) dat monahului sau mireanului la spovedanie.
Prin extensiune, se consideră că ea trebuie să însoţească orice act săvârşit de către monahi: de la cererea unui cuvânt de mântuire până la simpla salutare. Ea e de asemenea un element fundamental al vieţii ascetice private a monahului, al „canonului” său personal. Împreună cu recitarea de psalmi (psalmodia), ea reprezintă ceea ce unii Părinţi numesc „rugăciunea trupească”:
„Celor care n-au dobândit adevărata rugăciune a inimii le ajută mult silirea în rugăciunea trupească, adică ridicarea mâinilor, lovirea pieptului, privirea curată spre cer, zgomotul suspinelor, plecarea necontenită a genunchilor”.
Metaniile şi rugăciunea trupească
Legată de treapta „făptuirii” (praktike), metania exprimă atât de sugestiv participarea trupului la rugăciune încât dintotdeauna s-a recomandat să i se asocieze „rugăciunea lui Iisus”, „pentru ca sufletul şi trupul să cadă împreună înaintea Domnului”.
Trebuie deosebite două moduri de executare a metaniei: „metania mică” sau închinăciunea (proskynema), în care credinciosul îşi înclină profund trupul pentru a atinge pământul cu mâna dreaptă înainte de a face semnul crucii (la greci) sau după (la slavi), şi „metania mare” sau pur şi simplu „metania”, unde credinciosul trebuie să-şi plece genunchii şi să se prosterne până atinge pământul cu capul pentru a se ridica numaidecât.
Prin forma sa, acest gest trupesc revelează o bogată semnificaţie teologică şi duhovnicească. El constituie un fel de concentrare a Iconomiei mântuirii şi a actualizării ei duhovniceşti în fiecare.
Mică sau mare, metania e întotdeauna constituită din trei elemente: o mişcare descendentă, semnul crucii şi o mişcare ascendentă. Practica ortodoxă nu separă aceste trei elemente căci, spre deosebire de îngenunchere, metania nu este o poziţie de rugăciune, ci o mişcare dinamică şi „iconomică”. După ce s-a prosternat la pământ, credinciosul trebuie să se ridice numaidecât pentru a-şi relua poziţia normală de rugăciune: „starea în picioare”; căci, după Sfântul Vasile cel Mare: „De fiecare dată când ne plecăm genunchii şi ne ridicăm, arătăm cu faptă că prin păcat am fost azvârliţi la pământ, dar iubirea de oameni a Ziditorului nostru ne-a rechemat la cer”.
Plecându-şi trupul, credinciosul înfăţişează starea căzută a omului care a pierdut din pricina păcatului funcţia sa de mijlocitor între cer şi pământ (simbolizată de starea dreaptă, în picioare), pentru a se supune patimilor trupului şi „a se târî” ca dobitoacele necuvântătoare.
Simbolismul metaniilor şi locul lor în Triod
Această mişcare „descendenta” e şi un act de smerenie şi pogorâre de bunăvoie după chipul kenozei Logosului. Prosternându-se, trupul antrenează şi sufletul spre smerita recunoaştere a păcătoşeniei sale şi mărturisirea atotputerniciei lui Dumnezeu. După care, însemnându-se cu semnul Crucii, credinciosul „îmbracă pe Hristos”.
Mişcarea sa descendentă devine „pogorâre la iad” şi actualizare personală a operei mântuirii. Marcată de semnul Crucii şi însoţită de invocarea Numelui lui Iisus Hristos, fiecare metanie este, aşadar, o reproducere fidelă a ritului baptismal, adaptată condiţiilor vieţii ascetice. Ea se încheie printr-un urcuş care trebuie să fie rapid, fiindcă simbolizează învierea creştinului împreună cu Hristos şi restaurarea în funcţia sa naturală: contemplaţia.
De altfel, ne este interzis categoric să rămânem multă vreme prosternaţi la pământ căci, potrivit Sfântului Ioan Cassian, „cine rămâne prea multă vreme prosternat e mai primejdios atacat nu numai de gânduri, ci şi de somn”.
Întrucât am imitat pogorârea la iad, numaidecât trebuie să imităm şi învierea, fiindcă aceasta din urmă a fost inseparabilă de cea dintâi.
Aşa cum Iconomia lui Hristos poate fi reprezentată de o dublă mişcare alternativă, întruparea Logosului fiind principiul înălţării umanităţii îndumnezeite, tot aşa viaţa duhovnicească a credinciosului e şi ea articulată de acelaşi ritm alternativ, la care trupul trebuie să participe în aceeaşi măsură cu sufletul, astfel încât metania reprezintă o dimensiune fundamentală a spiritualităţii Triodului: participarea trupului şi actualizarea repetată a Botezului.
Distribuirea metaniilor în cadrul slujbelor
În paralel cu practicarea lor în rugăciunea privată, metaniile au dobândit un loc important şi în slujbele Bisericii. Numărul lor şi momentele în care trebuie săvârşite sunt fixate precis în aşa-numitele typika liturgico-monahale, îndeosebi cele de tradiţie studită.
Potrivit mărturiei Typikon-uiui Sfântului Sava cel Sfinţit, în timpul Postului Mare în mănăstirile din Palestina trebuiau să se facă în biserica 300 de metanii. Atestat că venind dintr-o veche tradiţie, acest număr nu putea fi modificat, dar fiecare monah, o dată intrat în chilia sa, îl completa făcând un număr de metanii corespunzător puterilor sale şi sfaturilor povăţuitorului său. În alte mănăstiri, ca aceea a Mântuitorului din Messina, numărul conta puţin, indicându-se doar momentele în timpul cărora metăniile trebuie făcute fără întrerupere, fiecare putând atunci „să-şi potrivească numărul metaniilor cu puterile sale” .
În general, în zilele în care la Utrenie se cântă „Dumnezeu este Domnul”, metaniile în biserică sunt suprimate, căci din punct de vedere tipiconal metaniile înseamnă: zi cu „Aliluia” (zi în care nu se ridică postul). Nu se fac metanii nici în biserică, nici în chilie în timpul praznicelor Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi octavelor lor, în timpul celor Douăsprezece Zile dintre Naştere şi Arătarea Domnului, de la Paște şi până la Duminica Tuturor Sfinţilor, în zilele de prăznuire ale sfinţilor cu citire de Evanghelie la Utrenie sau cu moaşte aflate în posesiunea mănăstirii şi, fireşte, în toate duminicile.
Potrivit Typikon-ului Sfântului Sava cel Sfinţit, intrând în biserică pentru o slujbă, fiecare trebuie să facă trei sau patru metanii în fata uşilor împărăteşti şi câte una în faţa fiecărui cor iar, la concedierea finală trebuie să facă trei metanii adânci.
De asemenea, înainte de a începe orice fel de funcţie liturgică, cel rânduit trebuie să facă metanie celui mai mare şi, adeseori, comunităţii reprezentate de cor (sau strană): fie că este vorba de preotul „de rând” în timpul săptămânii pentru a da binecuvântarea de început, sau de monahii care să bată toaca, să citească psalmii sau să înceapă o cântare solemnă.
Vom indica mai jos în detaliu metaniile ce trebuie făcute în timpul slujbelor în tabele ce rezumă diferitele elemente, menţionând aici doar momentele obişnuite în care trebuie executate:
– la „Sfinte Dumnezeule…” cu care încep toate slujbele – 3 metanii
– la versetele de invitaţie: „Veniţi să ne închinăm…” – 3 metanii
– la „Aliluia”, după cum urmează:
– „Aliluia” cântat în locul lui „Dumnezeu este Domnul” – 3 metanii
– „Aliluia” din finalul oricărei stihologii a Psaltirii sau al unui grup de psalmi ficşi – 3 metanii
– La Messina: una la începutul canonului şi fără întrerupere în timpul stihologiei odelor în Postul Mare.
– La Sfântul Sava: fără întrerupere în timpul odei a 9-a, în timpul cantării psalmilor Luminii de la Vecernie. După ce a cântat fiecare tropar, corul care a executat piesa trebuie să se închine în faţa celuilalt cor care intonează versetul următor. Mai mult, începând de la ultimul verset al Psalmului 116, canonarhul stă în mijlocul bisericii între cele două coruri şi se închină în fața uşilor împărăteşti, iar cele două coruri cântă la unison stihira de la „Slavă”.
– în mănăstirile studite Evergetis şi Messina, metaniile se fac în general la unison (ineta isotetos) la stihirile de la „Doamne strigat-am” şi la Laude, dar şi la cei 6 psalmi, în timpul Psalmului 118 de la Miezonoptica Postului Mare, în timpul doxologiilor etc.. La Evergetis, în timpul ultimei stihiri de la „Doamne strigat-am” şi de la „Slavă”, canonarhul stă în acelaşi mod indicat în Typikon-ul Sfântului Sava, dar atunci trebuie să se reunească în jurul lui în mijlocul bisericii şi să facă sub conducerea lui metaniile prescrise „ca un singur trup”.
Intrând în slujbele mănăstirilor chinoviale, fie în persoana canonarhului care reprezintă simbolic întreaga comunitate, fie prin toţi fraţii reuniţi, metania s-a văzut, aşadar, puţin deturnată de la funcţia sa iniţială, spre a deveni semnul corporal al unităţii ecleziale a adunării liturgice. O asemenea modificare o putem de asemenea privi ca pe o ingenioasă soluţie pentru a conserva în mediul chinovial şi în spiritualitatea liturgică valoarea ascetică a metaniei. Ea rămâne legată de recitarea psalmilor, potrivit învăţăturilor bătrânilor din vechime, dar nu riscă să devină un prilej de slavă deşartă, căci toţi monahii se închină împreună sub conducerea reprezentantului mai-marelui lor.
Chiar dacă în practica actuala numărul metaniilor făcute în comun a fost considerabil redus, perioada Triodului rămâne caracterizată de metăniile care atestă această adaptare a practicilor ascetice ale deşertului la monahismul cu viaţa de obşte şi prin această importanță fundamentală a participării trupului la rugăciunea liturgică.
Makarios Simonopetritul