Creştinismul, ca eveniment duhovnicesc personal, înseamnă ştergerea întregului trecut, o „creare din nou” a omului. El aboleşte o lume veche a stricăciunii, iar prin frumuseţea unică, cerească, a vieţii de nevoinţă se manifestă lumea nouă care se consolidează şi creşte prin lucrarea întru trezvie a sufletului. Această lume nouă este unul din capetele de pod ale „cetăţii viitoare”; omul îşi cheltuieşte întreaga viaţa având ca ţintă această „cetate viitoare”, iar „cetatea stătătoare” se preschimbă într-un teren al încercării şi al nevoinţei duhovniceşti.
Această „cetate stătătoare”, această lume de aici, are valoare tocmai fiindcă este locul unde, responsabil şi liber, omul îşi pregăteşte viitorul veşnic în societatea oamenilor. Se pune întrebarea: cum lucrează şi cum trebuie să lucreze creştinismul? Este el oare o putere care conservă cele vechi, care întăreşte valorile puse în primejdie, le rezideşte pe cele pe jumătate dărâmate, împacă cele despărţite prin compromisuri reciproce sau, nu cumva, neagă cele vechi, curăţă terenul de cele stricate, ruinate, lipsite de vigoare, neagă compromisurile şi întemeiază de la început o autentică nouă ordine a lucrurilor în societatea omenească?
Creştinismul este, ca mişcare duhovnicească, o tinereţe continuă, o abolire a trecutului ca formă a vieţii ce constrânge, o căutare curajoasă nu a ceea ce este mai bun, ci a ceea ce este desăvârşit, de vreme ce prin Evanghelie, ca voce puternică a libertăţii, se împotriveşte celui rău, dar şi diferitelor interese pământeşti. Creştinismul este inundat de facerea creatoare care înaintează către facerea de viaţă în Duh şi adevăr.
Prin urmare, creştinismul, prin forţa lui de renaştere, se opune simplei conservări a vieţii biologice şi este orientat către reînvierea omului. Creştinismul nu se limitează la îmbunătăţiri progresive ale vieţii şi ale omului; puterea adevărului revelat în Hristos lucrează şi sfărâmă vechea lume ca să instaureze noua lume a minunii, pentru a schimba radical viaţa. Apariţia creştinismului în lume a adus acest curent atotputernic al reînvierii care i-a tulburat deopotrivă şi pe iudei şi pe idolatri şi care, odată cu răspândirea sa, a anulat vechile principii sociale şi a consolidat iubirea, reciprocitatea frăţească. Astăzi, simţim că este vorba de o luptă a adevărului de-viaţă-făcător împotriva minciunii sociale care îl consolează pe om cu surogate, este un dor după viaţa esenţială centrată în Dumnezeu şi având ca scop veşnicia.
Citim Evanghelia şi ne îmbătăm cu gândul doar că toate acestea ar putea fi puse în practică, că ar putea revigora viaţa noastră, ar putea să o schimbe din temelii, să o răstoarne şi să ofere o viaţă nouă, pentru că „cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”. Acest teribil entuziasm duhovnicesc al adevărului lui Hristos l-au simţit şi îl simt cu frică şi diferiţii guvernanţi nefericiţi ai societăţii, care, înspăimântaţi de renaşterea ce s-ar produce, s-au luptat şi se luptă din greu să elimine din creştinism caracterul lui de înviere, să facă din el un creştinism burghez. Au amestecat creştinismul cu cele lumeşti şi până la un punct au izbutit. Au denaturat această unică, necurmată, binefăcătoare renaştere care nu a ridicat steagul în numele unor interese materiale oarecare, ci pentru descătuşarea din legăturile răutăţii, pentru eliberarea lăuntrică a omului, pentru nemurirea lui, propunându-i o viaţă trupească în sărăcie şi simplitate, ignorând ceea ce în genere pare ca esenţial în viaţă şi arătând ca esenţial ceea ce oamenilor le pare neesenţial.
Astfel, găsim răstălmăcit creştinismul încă din primele veacuri. Încărcat cu păcate, cu războaie, cu jafuri sub pretexte seci, cu îngăduinţă faţă de nedreptăţi sângeroase, cu fărădelegi, cu orbire şi nepăsare faţă de drepturile încălcate, într-o conlucrare surprinzătoare cu regimurile politice care privează omul de libertate şi îl înjosesc. Şi atunci când îşi revenea şi-şi împlinea datoria, puterile celui rău îi cereau să dea socoteală, să răspundă de ce rupe ruşinoasa alianţă cu ele, de ce transformă cooperarea lor în război. A fost acoperită faţa dumnezeiască a creştinismului cu murdăria multor greşeli, a fost vlăguită puterea lui de convingere de un trecut care treptat a denaturat în lăuntrul conştiinţei oamenilor chipul creştinismului, caracterul lui unic. Şi, bineînţeles, când vorbim de creştinism nu e posibil să nu vorbim de Biserica lui Hristos. Marele Inchizitor al lui Dostoievski comentează sugestiv cele scrise aici.
Cu cât mai adânc simţim Evanghelia, cu atât mai conştient participăm la viaţa mistică a Bisericii şi ne îmbibăm de duhul originar al libertăţii pe care îl are Biserica, cu atât mai acute devin în noi nevoia şi dorinţa arzătoare de a contribui, prin orice mijloc duhovnicesc, la descoperirea în asemenea timpuri grele a adevăratei feţe a creştinismului: la descoperirea Învierii.
Ţinta nu este „cetatea stătătoare”. Creştinismul este dator să asigure un câmp al încercărilor şi nevoinţelor în libertate, dreptate, în armonia iubirii, e dator să ofere credinciosului o cetate stătătoare unde să poată să se nevoiască corect, îndulcindu-i dificultăţile vieţii şi, prin lumina şi puterea lui, să exileze răul, în orice formă s-ar manifesta el. Fiindcă Hristos este libertatea noastră.
O astfel de perspectivă ar convinge spiritele vlăguite de dezamăgirea că creştinismul nu a falimentat, ci că în fapt nu s-a concretizat totdeauna, că nu a luptat totdeauna cu puterile răului, ale întunericului şi că, în această perioadă de criză, înalţă sabia adevărului, a libertăţii şi a dreptăţii şi merge înainte.
În ortodoxie se simte mai adânc acest duh al creştinismului autentic. Pentru că, fiind cu adevărat o Biserică democratică în caracterul ei, ţine moştenirea preţioasă a acelor tradiţii care exprimă fidel adevărul Creştinismului, totdeauna nou şi dătător de viaţă. De aceea şi Tradiţia ortodoxă nu se limitează la a conserva, ci exprimă credinţa şi stăruie în adevărul revelat şi neschimbat de-a lungul secolelor, întrarmând Biserica cu continuitate şi statornicie. Tradiţia ortodoxă urmăreşte renaşterea personală a fiecărui creştin credincios.
Astăzi, aflaţi pe buza prăpastiei, aşteptăm din partea Bisericii această consecvenţă în reînvierea omului, care cu fiorul sfinţeniei, o va zgudui de sus până jos şi o va arăta ca unica forţă capabilă să mântuiască viaţa.
K. E. Tsirópulos, «Dokímia euthýnis», editura ΑSTIR, pp. 43-46