Acest Cuvânt se adresează celor dibaci în cuvinte. Şi ca să încep de la Scriptură: “Iată eu vin împotriva ta, cel înjurios şi în învăţătură şi în auzire şi în înţelegere”. Căci sunt unii care simţind o greşeală în auzul şi limba, ba precum văd şi în mâini, din pricina cuvintelor noastre, se bucură de “vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase” (I Tim. 6, 20) şi de “certurile de cuvinte” care “nu duc la nimic folositor” (I 2 Tim. 6, 4). Aşa numeşte toată prisosinţa pretenţioasă de cuvinte Pavel, propovăduitorul şi apărătorul “cuvântului prescurtat” (Rom. 8, 27), ucenicul şi învăţătorul pescarilor. Dar aceştia despre care vorbim şi care au limba atât de abilă şi de destoinică în a ataca în cuvinte dibace şi pricepute, de ce nu se ocupă astfel şi cu faptele? Căci în scurtă vreme n-ar mai fi atât de sofişti şi nu s-ar mai scufunda în cuvinte prosteşti şi aiurite, ca să spun ceva de râs despre un lucru de râs.
Dar ei părăsind toată calea evlaviei nu privesc decât spre aceasta: “să lege şi să dezlege” (Dan. 5, 10), cele ce li se propun, ca aceia care, în teatru, se arată luptând, nu pentru a birui după legea luptei, ci pentru a înşela vederea celor nepricepuţi în acestea şi pentru aplauzele lor toată piaţa trebuie să răsune de cuvintele lor şi toată adunarea să se obosească de flecăreala lor neplăcută, ca toată sărbătoarea şi tot plânsul să se arate, cea dintâi nesărbătorească şi plină de tristeţe, iar ultimul, mângâiat de o nenorocire mai mare; ca toată tulburarea femeiască, obişnuită cu simplitatea, să fie eliberată de floarea ruşinii prin cuvântul repezit. Dar deoarece aşa stau lucrurile, răul este de neînlăturat şi de nesuportat, fiindcă ele primejduiesc ca un meşteşug slăbuţ marea noastră taină. De aceea, să ne suporte spionii, pe noi cei mişcaţi “în măruntaie” de Tatăl şi precum spune dumnezeiescul Ieremia, “cu simţirile sfâşiate” (4, 19) şi chiar dacă nu primesc îndată cuvântul nostru, să-şi stăpânească puţin limba, dacă pot, deschizându-şi urechea la cele ce le spunem.
Căci în orice caz nu vă veţi păgubi întru nimic. Căci, sau vom grăi “la urechile auzitorilor” (Înţ. Sir. 25, 12), şi cuvântul va avea oarecare rod, spre folosul vostru, – fiindcă semănătorul seamănă (Mt. 13, 3)şi cuvântul rodeşte în toată cugetarea, dar “îl rodeşte” (Mt. 13, 23) în cugetarea cea bună şi roditoare – sau veţi pleca scuipând şi peste acest cuvânt al nostru, luând materie mai multă spre împotrivire şi bârfire a noastră, ca să vă hrăniţi şi mai mult pe voi înşivă. Dar să nu vă miraţi de vă voi spune un cuvânt străin gândirii voastre şi contrar legii voastre, care pretindeţi cu îndrăzneală şi vitejie că ştiţi şi învăţaţi toate, ca să nu vă supăr spunând că vorbiţi fără ştiinţă şi cu mândrie [1].
Nu aparţine tuturor, vouă celorlalţi, să filosofeze despre Dumnezeu. Nu e o calitate ce se câştigă ieftin şi a celor ce se târăsc pe jos. Voi mai adăuga că nu se poate face aceasta totdeauna, nici în faţa tuturor, nici în toate, ci uneori şi în faţa unora şi într-o anumită măsură. Nu aparţine tuturor, ci celor ce s-au exercitat şi au fost învăţaţi în contemplaţie şi înainte de aceasta, celor ce au fost curăţiţi în suflet şi în trup sau cel puţin se curăţesc într-o anumită măsură. Căci celui necurăţit nu-i este asigurată atingerea de cel curat, precum nici ochiului murdar raza soarelui.
Dar oare când se produce aceasta? Atunci când ne desprindem de noroiul şi tulburarea din afară şi când partea conducătoare din noi nu se amestecă şi nu se lasă întipărită de chipuri urâte, ca de nişte litere strâmbe, întipărite în cele frumoase sau ca bună mireasmă amestecată cu cea neplăcută. Căci trebuie să se ocupe cineva în adevăr cu cunoaşterea lui Dumnezeu, ca atunci când avem prilej să şi judecăm (Ps. 73, 3) cele drepte ale teologiei.
Înaintea cui? Înaintea celor pentru care lucrul acesta este serios şi care nu flecăresc cu plăcere ca despre altceva, ca despre cursele de cai şi despre teatre şi cântece şi despre cele ale pântecelui şi despre cele de sub pântece – care văd şi în aceasta un motiv de desfătare ca şi în cele contrare acestora, când li se spun.
Despre ce trebuie deci să se filosofeze şi în ce măsură? Despre cele ce ne sunt apropiate şi în măsura în care ascultătorul este deprins să înţeleagă şi are puterea spre aceasta, ca să nu-i vatăme ca nişte glasuri copleşitoare auzul, sau ca nişte mâncări prea multe trupurile, sau de voieşti, ca nişte poveri mai presus de putere pe cei ce le sunt supuşi, sau ca nişte furtuni prea tari care să vatăme pământul. Aşa ca şi aceştia, ca să zic aşa, apăsaţi şi împovăraţi de nişte cuvinte prea tari, să nu fie păgubiţi în puterea lor dinainte.
Şi nu zic aceasta pentru că nu ar trebui să ne amintim totdeauna de Dumnezeu, ca să nu se pornească împotriva noastră cei grăbiţi în a o face. Căci trebuie să pomenim pe Dumnezeu mai des decât respirăm. Şi dacă putem spune şi aceasta, nu trebuie să facem altceva mai mult decât aceasta. Şi eu sunt dintre cei ce laudă cuvântul, care porunceşte “să se cugete ziua şi noaptea” (Ps. 1, 2) şi “să se postească seara şi dimineaţa” (Ps. 54, 19) şi “să se binecuvânteze Domnul în toată vremea” (Ps. 33, 1). Iar de trebuie, să se spună şi cuvântul lui Moise: “Când şezi acasă, când pleci şi când călătoreşti” (Deuter. 6, 7), sau orice altceva faci, întipăreşte-ţi amintirea de curăţie. Deci nu te împiedic să-L pomeneşti neîncetat, ci să convorbeşti despre El. Nu te împiedic nici să discuţi despre Dumnezeu ca despre un lucru lipsit de evlavie, dar să nu o faci aceasta la vremea nepotrivită. Nu opresc nici învăţătura despre El, ci lipsa de măsură. Gustarea de miere până la saturare produce vărsătură (Pilde 25, 16), deşi e miere adevărată. “Orice lucru îşi are vremea lui” (Eccl. 3, 1), cum socoteşte Solomon şi eu însumi şi binele nu e bine când nu se face bine, precum floarea e nepotrivită în vremea iernii, precum femeii îi este nepotrivită podoaba bărbătească, precum bărbatului podoaba femeiască şi geometria plânsului, iar lacrimile, ospăţului. Vom nesocoti oare acolo vremea, unde se cere mai mult vremea potrivită?
Nicidecum, prietenii şi fraţii mei. Căci vă numesc încă pe voi fraţi, deşi nu vă purtaţi frăţeşte. Să nu cugetăm aşa, să nu imităm caii înfterbântaţi şi greu de călărit, să nu aruncăm pe călăreţul nostru gândul neraţional şi evlavia care ne strânge bine, ca o zăbală (Ps. 31, 10); să nu ne depărtăm de la calea cuvenită. Ci să filosofăm înlăuntrul graniţelor noastre, să nu ne lăsăm duşi în Egipt, nici să ne lăsăm atraşi spre asirieni, nici să nu cântăm “cântarea Domnului în pământ străin” (Ps. 136, 4), vreunui auz străin, fie el al nostru sau al altora, duşmănos sau prieten, mulţumitor sau nemulţumitor, care priveşte cu mare atenţie cele ale noastre şi care voieşte ca scânteia relelor din noi să se prefacă în flacără; ei o aprind, o aţâţă, o urcă până la cer prin suflarea lor şi o fac să se înalţe mai sus decât flacăra Babilonului arzând toate din jur [2]. Căci întrucât nu au tăria în dogmele lor, o fură pe aceasta din cele slabe ale noastre şi de aceea, asemenea unor muşte pe răni, se prind de cele ce pot fi numite fie greşeli, fie păcatele noastre.
Dar noi să nu continuăm a nu le cunoaşte, nici să nu dispreţuim podoaba acestora; ci dacă nu putem desfiinţa duşmănia, să convenim cel puţin între noi a grăi cele tainice în chip tainic şi cele sfinte în chip sfânt şi să nu aruncăm spre urechi întinate cele ce nu trebuie să se spună, nici să nu declarăm mai cuvioşi ca noi pe cei ce se închină celor drăceşti şi pe slujitorii miturilor şi ai lucrurilor ruşinoase, care comunică mai degrabă sânge decât cuvinte (adevărate) celor neiniţiaţi [3]. Să ştim că dacă este ceva cuviincios în veşmânt, în felul de-a trăi, în râs şi în mers, aşa este şi în cuvânt şi în tăcere, fiindcă vestim pe Cuvântul şi prin alte numiri şi puteri ale lui Dumnezeu. Deci să nu fie nici iubirea noastră de convorbiri străină de această lege [4].
Pentru ce ascultă vorbindu-se de naşterea lui Dumnezeu şi de crearea Lui, ca scos din cele ce nu sunt şi despre tăiere şi împărţire şi desfacere, cercetătorul rău voitor al celor spuse? Pentru ce facem judecători pe acuzatorii noştri? Pentru ce punem suliţele în mâna vrăjmaşilor? Socoteşte cum va primi cuvântul despre acestea, sau cu ce înţeles, cel ce laudă desfrânarea sau stricarea pruncilor, cel ce se închină patimilor şi care nu poate cugeta nimic mai presus de trup, cel ce şi-a dat şi mai înainte nişte zei şi pe aceştia i-a cunoscut din actele cele mai ruşinoase? Nu în înţeles material? Nu într-un înţeles ruşinos? Nu într-un înţeles prostesc? Nu în înţelesuri care îi sunt obişnuite? Nu va face învăţătura ta despre Dumnezeu susţinătoare a zeilor şi patimilor lui? Căci dacă îi ispitim noi înşine prin cuvintele acestea, îi îndemnăm să “filosofeze” prin ale noastre cele ale lor [5]. Şi dacă ei născocesc cele rele, cum nu s-au ţinut de cele date lor de noi? Aceasta produce războiul dintre noi. Pentru aceasta cei ce se bat pentru Cuvântul mai mult decât îi place Cuvântului, pătimesc cele proprii nebunilor, care-şi aprind casele proprii sau îşi sfâşie copii sau îşi alungă părinţii socotindu-i ca străini [6].
Dar după ce ne-am desprins de ceea ce e străin Cuvântului nostru şi am aruncat în ţarina de porci “multă legiune care se aruncă în adânc” (Mt. 9, 13; Lc. 8, 30-32), să facem al doilea lucru care urmează: să ne privim pe noi înşine şi să vedem în frumuseţea lui pe teolog ca pe o statuie. Să cugetăm întâi la aceasta: ce este o astfel de râvnă pentru Cuvânt şi o astfel de boală a vorbirii? Ce este această boală nouă, acest nesaţ? Pentru ce, după ce ne-am legat mâinile, ne-am înarmat limbile? Pentru ce nu lăudăm ospitalitatea? Pentru ce nu admirăm iubirea frăţească, iubirea conjugală, fecioria, grija de săraci? Pentru ce nu iubim psalmodierea, privegherea de toată noaptea, lacrimile? Pentru ce nu supunem trupul posturilor? Pentru ce nu ieşim spre Dumnezeu prin rugăciune? Pentru ce nu supunem duhului ceea ce e mai coborât în noi la ceea ce e mai înalt, adică “ţarina” (Fac. 2, 7), ca cei ce judecă drept despre acest compus? Pentru ce nu ne facem din viaţă o meditaţie despre moarte? Pentru ce nu ne facem stăpâni ai patimilor, amintindu-ne de nobleţea ce ne vine de sus? Pentru ce nu potolim mânia ce se umflă şi ne sălbăticeşte? Nu potolim înălţarea ce ne coboară (Ps. 22, 8; Lc. 18, 14); nu socotim tristeţea nesocotită? Pentru ce nu potolim plăcerea lipsită de cuminţenie? Pentru ce, prin râsul desfrânat, prin privirea necuvenită, prin auzul neruşinat, prin cuvântul fără măsură, prin cugetarea prostească, ce le ia de la noi vicleanul împotriva noastră, facem să intre în noi moartea “prin ferestre”, cum zice Scriptura (Ier. 2, 29), sau prin simţuri? Pentru ce dăm patimilor altora libertate, cum dau împăraţii concediu celor ce au biruit? Pentru ce ajungem numai să se aplece spre noi, ca să se lase duse împotriva lui Dumnezeu cu mai multă îndrăzneală sau impietate? Şi pentru ce noi plătim fapta bună cu răul, cu îndrăzneala lipsei de evlavie?
Totuşi, o, flecar dialectician, îţi voi pune o mică întrebare. “Şi tu vei răspunde”, spune Iov, cine e “cel ce se face cunoscut prin furtună şi nori”(Iov 38, 4). Oare sunt multe locaşuri la Dumnezeu, cum auzi că se spune (Io. 14, 2), sau unul? Multe, vei admite şi nu unul. Şi trebuie să fie umplute toate, sau unele da, iar altele nu, încât cele din urmă să fie goale şi pregătite în zadar? Da, toate (trebuie ocupate). Căci nici una din cele făcute de Dumnezeu nu e degeaba. Şi poţi să spui ce se înţelege prin această locuire? Oare nu e odihnă şi slava rânduită celor fericiţi, ci altceva? Nu e altceva, ci aceasta [7]. Deoarece o mărturisim împreună aceasta, să cercetăm şi ceea ce urmează. Este ceva ce ne pricinuieşte primirea în aceste locaşuri, cum înţeleg eu sau nu e nimic? Este fără îndoială ceva: ce este aceasta? Este faptul de a exista diferite vieţuiri şi alegeri care duc la altele (Rom. 12, 3), pe cărarea unui alt locaş, după măsura credinţei. Pe acestea le numim şi “căi”. Trebuie să le străbatem pe toate sau unele din căile acestea? De este cu putinţă, toate. Dacă nu, cât mai multe, sau măcar unele. Iar dacă nu se poate face aceasta, ar fi un lucru mare să se străbată şi una în chip deosebit, precum mi se pare mie. Drept judeci, spunând aceasta.
Dar ce înseamnă când auzi că este o singură cale şi aceasta strâmtă (Mt. 7, 14)? Ce ţi se pare că spune acest cuvânt? Una, pentru virtute. Căci e una, chiar dacă se împarte în mai multe. Şi e strâmtă, pentru sudoare şi pentru că nu poate fi umblată de mulţi, având în vedere mulţimea celor ce fac contrariul şi umblă pe căile răului. E ceea ce mi se pare şi mie. Atunci, pentru ce, o, bunule, dacă aceasta este aşa, nelăsând alte căi osândite, socoteşti explicarea mea ca săracă şi pentru ce, lăsând toate celelalte căi şi lăsându-vă duşi şi împinşi numai pe aceasta, o socotiţi voi vrednică de cugetat, deşi este, cum afirm eu, mai degrabă un obiect de flecăreală şi de închipuire exagerată? Să vă certe Pavel, care, după ce a înşirat darurile duhovniceşti, vă osândeşte aspru prin cele ce zice: “Nu toţi sunt apostoli, nu toţi prooroci” şi cele următoare (1 Cor. 12, 29) [8].
Dar fie! Eşti tu înalt şi dincolo de cele înalte, şi mai presus de nori, dacă vrei? Eşti văzătorul celor nevăzute şi auzitorul “celor de negrăit” (II Cor. 12, 4)? Eşti tu înălţat ca Ilie mai presus de văzduh (IV Regi 2, 11) şi învrednicit ca Moise de vederea lui Dumnezeu (Ieş. 2, 3; 19, 20; 33, 18-22) şi ca Pavel răpit la cer (II Cor. 12, 2)? Pentru ce faci astăzi şi pe alţii sfinţi şi-i hirotoneşti teologic şi le insufli învăţătura şi ai ridicat pe scaune mulţi necunoscători ai Scripturilor? Pentru ce îmbraci în pânze de păianjen pe cei slabi, ca şi când aceasta le-ar arăta înţelepciunea şi mărimea? Pentru ce ridici colţii împotriva credinţei? Pentru ce încerci o laudă a dialecticienilor, cum făceau miturile de odinioară cu giganţii? Pentru ce, ispitind bărbatul spre o grămadă de porniri uşuratece şi nebuneşti ca spre un vas de murdării, l-ai afemeiat apoi prin linguşiri şi l-ai făcut laborator de impietate, făcând să rodească necuminţenia lui cu nepricepere? Mă contrazici şi în acestea? Şi celelalte nu sunt nimic pentru tine? Când trebuie stăpânită limba ta, de ce nu-ţi opreşti cuvintele ce le produci? Ai şi alte multe preţuite teme de discuţie. întoarce cu folos spre ele boala ta.
Aruncă tăcerea lui Pitagora [9] şi grăunţele orfice (9a) şi mândria mai nou exprimată prin “El a zis”. Aruncă ideile lui Platon şi trecerile în noi corpuri şi întoarcerile sufletelor noastre şi amintirile şi iubirile – care n-au nimic bun – trezite în suflete de trupurile frumoase [10]. Aruncă ateismul lui Epicur şi atomii şi plăcerea nedemnă de un filosof [11]. Aruncă providenţa meschină şi meşteşugită a lui Aristotel şi cuvintele despre sufletele muritoare şi caracterul omenesc al dogmelor lui [12]. Aruncă încruntarea mândră a celor din stoici [13]; lăcomia şi hoinăreala cinicilor [14]. Aruncă golul şi plinul [15] aiurelilor ce se născoceau despre zei sau jertfe, despre idoli, despre demonii binefăcători, despre magie, despre evocarea zeilor, a sufletelor, despre puterea aştrilor. Dacă tu socoteşti că toate acestea sunt nedemne de cuvânt, ca lucruri mici despre care s-a judecat de multe ori drept, întoarce-te la ale tale şi să cauţi ceea ce e vrednic de cinste în ele, şi eu îţi voi arăta şi în acestea căile largi. Filosofează-mi despre lume sau despre lumi, despre materie, despre suflet, despre firile raţionale ale celor bune şi rele, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre patimile lui Hristos. Căci în acestea reuşita nu e nefolositoare şi nereuşita este fără pericol [16]. Căci noi ne întâlnim cu Dumnezeu acum în parte, puţin mai târziu mai desăvârşit în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, Editura Anastasia 1993
……………………………………………………………………………………………………………….
[1] Erau unii arieni care se aflau între cei ce ascultau cuvântările Sfântului Grigorie de Nazianz. Ei râdeau de el, pentru că era “sărac”, zbârcit, încovoiat, modest îmbrăcat, sleit de posturi („Poeme despre viaţa lui”, II 1, 11 v. 695-707; P.G. 37, 1077; Paul Gallay, Gregoire de Nazianz, Discours 27-31, ed. Cerf, nr. 250, p. 75).
[2] “Pământul străin” e cugetul care măreşte efectul cuvântului nostru, care înclină spre ceea ce place lui, făcând o flacără ce arde tot din scânteia unui gând al nostru depărtat de credinţă.
[3] Adevărurile tainice ale lui Dumnezeu trebuie comunicate prin cuvinte tainice, iar cele sfinte ale Lui, prin cuvinte sfinte. Dumnezeu e deasupra cuvintelor prin care exprimăm cele create, atât prin necreatul Său, cât şi prin sfinţenia Sa. Dar aceasta nu o înţeleg cei ce nu cred în Dumnezeu, ci slujesc mai mult demonilor care neagă pe Dumnezeu. Aceştia, slujind idolilor prin jertfe de sânge, comunică mai mult din acest sânge decât cuvinte adevărate celor neintroduşi în cele dumnezeieşti. Erau jertfe de sânge aduse lui Dumnezeu şi în Vechiul Testament, dar ele se interpretau simbolic şi profetic, referindu-se la jertfa viitoare a lui Hristos. Iar odată venit Hristos, ele au fost părăsite.
[4] În cuvintele rostite despre ceva şi în tăcerea despre aceea, se cuprinde ceva deosebit de ceea ce rostim sau de ceea ce tăcem. Căci de unde este putinţa de a fi ceea ce spunem sau tăcem? Şi de unde capacitatea lor de a fi rostite sau de a fi cugetate prin tăcere? Şi de unde capacitatea noastră de a le rosti, sau înţelege prin tăcere? Prin cuvântul “casă” spun o clădire făcută în mod raţional, din cărămizi, pietre, var. Dar prin acest cuvânt se indică indirect (ca o rezervă) şi un om, sau nişte oameni, care au zidit-o, cum şi nişte oameni pentru care a fost zidită. Iar când zic “om”, spun pe cineva alcătuit din trup, organizat raţional, dar şi din suflet, care depăşeşte o astfel de organizare şi pe cineva la care se reduce originea lui. Când spun “pom”, spun ceva ce creşte, are frunze şi dă rod. Dar implic şi pe cineva care este ultima cauză a lui. Când spun “lumea”, spun o oarecare armonie a forţelor naturii, dar implic şi un autor superior al ei, căci faptul că aceste forţe nu au o voie a lor şi se mişcă fără voia lor, arată pe cineva care le-a făcut şi le menţine mişcarea în această armonie. Raţionalul tuturor celor ce le văd, ţine de o existenţă care nu poate fi definită raţional. O ştiu şi pe ea, datorită ştiinţei celor explicabile raţional, dar “ştiinţa” acelei existenţe se referă la cineva care e mai presus de cunoaşterea analitică a celor văzute.
[5] Sfântul Grigorie îşi afirmă prin această cuvântare dispreţul pentru filosofii care se foloseau şi de termenii credinţei creştine pentru a-şi întemeia ateismul lor care zeifica forţele naturii.
[6] Cine face pe Tatăl, de care aud, o forţă a naturii, alungă pe Părintele său, rămânând fără EI.
[7] Din aceasta se vede persistenţa ca persoane neconfundate a celor ce se vor odihni lângă Dumnezeu în viaţa veşnică.
[8] Deşi laudă virtuţile felurite şi critică patimile felurite, necredincioşii nu recunosc mai multe locaşuri în viaţa viitoare, pentru că nu ştiu de persistenţa persoanelor diferite după moarte.
[9] Pitagora prescria ucenicilor săi tăcerea. Sfântul Grigorie nu dezaproba tăcerea (P.G. 36, 189). Postul Paştilor anului 382 l-a petrecut într-o tăcere completă (Epist 107-114). Dacă critica tăcerea lui Pitagora, este pentru că în vremea lui nu se vorbea despre Dumnezeu. 9a. Dacă tăcerea lui Pitagora poate fi socotită o meditaţie la numeri, ca o schemă a felurilor lumii şi a timpului (lumea făcută în şapte zile), grăunţele, respectate în orfism, reprezentau părinţii. Ambele pot fi socotite ca un fel de înţelegere panteistă a existenţei.
[10] Sfântul Grigorie critică filosofiile eline.
[11] Epicur susţinea că universul e constituit din atomi şi vedea binele suprem în plăcere.
[12] Pentru Aristotel lumea este eternă. Deci nu e creată de Dumnezeu. El o atrage numai. Dar un Dumnezeu care are alături de El o lume pe care nu o crează din nimic, mai este el Dumnezeu odată ce e limitat în putere? După Platon, nişte idei deosebite de Dumnezeu, plictisite, veneau în nişte corpuri materiale, din care aceste idei plictisite iarăşi ieşeau după o vreme, trecând, după o altă plictiseală, lângă Dumnezeu, în alte corpuri mai frumoase. Dar mai era acesta Dumnezeu? Iar după Aristotel sufletele nu erau nemuritoare. Ce sens mai aveau toate aceste existenţe mărginite? Şi de unde îşi aveau ele originile? Şi o puteau da ele (originea), fiind mărginite în putere?
[13] Stoicii erau filosofii încrezători în puterea de răbdare a omului, lipsită şi ea de un sens.
[14] Se ştie că Diogen trăia din milă.
[15] Noţiuni scumpe lui Democrit (Plutarh, Moralia).
[16] Sfântul Grigorie nu vrea să spună că Patimile şi învierea lui Hristos n-au nimic a face cu credinţa. El gândeşte mai degrabă că în acestea nu e totul definitiv, sau deplin explicat în Scriptură. Deci o greşeală în acestea nu este o erezie. Ea nu e o alegere în datul revelat, care privează pe acela de sensul lui adevărat. Ea este o ipoteză explicativă nepotrivită (Paul Gallay, op. cât. p. 96-97).